Despre liniste

Esti intotdeauna liber sa te razgandesti, si sa iti alegi alt viitor, sau un alt trecut.
(Richard Bach – „Indrumar pentru Mesia”).

Am facut o viata jocul altora, mi-am contruit casa in baza cuvintelor lor, si pe terenul lor. Cateodata, imi vopseam coliba in culori vesele, si ei credeau ca in casa mea nu e furtuna. Nu vedeau cum atarnam pe la geamuri, si nu vedeau griul disperat din ea. Cioburile atarnande peste tot erau mascate cu atentie de obloane colorate in rosu aprins, si daca se intampla sa se vada ceva, spuneam repede ca e un mis-en-scene foarte reusit.
Ma mascam, si ma afisam lumii sub masca reusita a omului fericit, tarand cu grija piciorul si bila grea de fier. E greu sa-ti tarasti minciunile, dorind sa fi fost un pic altfel, un pic mai bun, un pic mai vesel, un pic mai atent si mai rasfatat. E greu sa te prefaci ca neatentia altora nu te atinge, si sa te prefaci ca-ti pasa de niste oameni care nu te intregesc. E usor sa te prefaci ca nu te intereseaza sa cauti, si sa respingi cautarea, din motive de simpla lene. Cand lasi focul din tine sa se stinga, incet-incet, dispari si tu cu el. Cand te uiti la aer, o sa vezi ca nu mai ies decat aburi razleti din tine, fara caldura si fara lumina.

Vreau sa ma aprind, sa fiu din nou foc si lumina. Vreau sa zambesc, si sa fiu fericita. Vreau sa ma tii in brate, si sa fie liniste. Sa respiri in parul meu, si sa-mi redecorezi sufletul in armonie. Vreau sa fii langa mine cand e liniste si lumina, si cand se face iarasi noapte, sa ma trezesc langa tine, si sa imi dau seama ca e doar un cosmar. De fapt, e cald, e lumina, e liniste, si tu respiri in parul meu.

Definire

Unii suntem catei, unii suntem carti de joc, unii suntem cersetori, unii suntem trestii in vant si picaturi de ploaie.
Suntem prosti si creduli, suntem infimi, fire de praf, lacrimi sarate, amintiri adunate, miros de vechi, parfum de nou.
Gandurile ni se vad prin par si prin ochi, pielea aduna jeg si ani, talpile ne dor, incet-incet, surasele ne mor… Pe buze.
Si tot pe buze, tot acolo, e numele nostru. Ne strigam unii pe altii, si numele si ura, statutul, povestea, minciuna, adevarul. In cuvinte, se aduna uneori tot si de multe ori nimic. Si cand imi vars cuvintele, nu iese nimic. Nu iese nici sange, nici viata, nici durere.
Ma golesc, ma intorc, vapaia din mine se stinge. Sunt doar un caine, o carte de joc.
O cersetoare. O trestie in vant. O picatura de ploaie.

Maria – Prolog

Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…

Maria – Capitolul IX

Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.

Maria – Capitolul VIII

Maria se simte ca un copil sarman.
Nu are minge, nu are paine cu margarina, ca ceilalti copii, iar tenisii de acum 3 ani s-au rupt.
Papusa ei nu mai are haine noi, si in loc de sireturi, Maria poarta ate. Pentru ea, totul e amar si uneori are gust de voma.
Oglinda ii etaleaza un chip perfect, vitrinele magazinelor reflecta o doamna cu silueta perfecta si mers hotarat. Pentru barbati, e felina ideala, mirajul increderii in sine. Pentru femei, e amenintarea constanta. Si peste toate astea, ea le e straina.
In turnul ei de clestar, toate luminile s-au stins. Pe chipul ei, ridurile nu apar. In loc de fata, ea are o masca. Mastile nu imbatranesc, nu rad si nu sufera.
Pentru Maria, noaptea e eterna.
Vantul nu mai bate, totul e un lac fara fund si fara valuri.
Dincolo de perfectiune nu mai e nimic. Daca fugi toata viata catre ea, atunci cand o atingi, nu-ti mai ramane nimic de facut.
Maria asteapta sa moara.

Maria – Capitolul VII

Saraca Maria.
Acum doua zile era vesela si fara griji. Acum doua zile, soarele ii suradea. Totul era bine, spre perfect, ca si cafeaua amara spre dulce.
Saraca Maria. Trista si nehotarata, iar se uita in oglinda, si nu-i place raspunsul.
Vrea dulce si nu vrea, se piaptana si se zburleste, se uita urat la mine si nasul i se increteste intr-un acces de furie oarba. Maria si-a uitat banii si bunul simt acasa, Maria nu te mai vrea. Maria e a ei. Trista si singura, respira aer de nesimtire. In ea e liniste si tacere.
In Maria, furia se aduna jalnic de des. Crud, trist, un pic vulgar, coltul gurii se lasa in jos, dezamagit. Doar ochii Mariei se ingusteaza putin, doar cat sa-ti spuna ca ai dat-o in bara grav de tot.
In Maria, doar linistea nu mai e nervoasa. Tremurul mainilor, al vocii, al pleoapelor – tremurul Mariei cu totul arata ca te uraste.

Maria – Capitolul VI

Maria sta.
Mintea ei nu sta. Creierul ei se oboseste. Spera ca viata ei va deveni mai buna. De cateva zile, se crede fericita. Ceva a umplut golul imens din ea, si ochii ii stralucesc. Ceva in fiinta ei are aroma de cafea. Rasuflarea ei are gust de ceai cald, si miscarile ei au ceva felin in ele.
Maria se se simte aproape fericita, aproape importanta, si parca toti oamenii din lume conteaza acum. S-a schimbat ceva in ea, si se simte generoasa. Se simte om.
Maria e aproape umana astazi. E calda si e vie. In oglinda I se pare ca isi vede sangele circuland prin corp si in el simte, ca niste ace mici, sentimente si emotii si ganduri, cum curg cu toatele si vin navala peste ea.
Stie ca va muri, dar nu o mai intristeaza lucrul asta. E foarte usurata si oarecum fericita.
Maria simte ca a rasarit soarele deasupra ei. Maria simte ca e un nou inceput. Simte ca viata ei o ia de la capat.
Capatul ei se termina azi. Viitorul incepe maine.
In Maria s-a adunat atata liniste…