tot ce-mi amintesc din viata
se duce naibii, dom’le,
caci timpul meu de dimineata
e plin cu alte treburi, mai frumoase,
e plin de zambete secrete.
eu vreau sa-mi amintesc de-acuma doar de tine
si, de nu iti convine, bine,
sa stii ca eu fac tot ca mine.
Cat esti tanar, treci prin lucruri. Multe, putine, depinde doar de tine.
Esti tentat – sau nu – sa investesti in tine. Sau in scoala. Sau in prieteni. Sau in distractie.
Vrei sa faci – sau nu – parte din ceva mare.
Vrei sa-ti oferi timpul si energia, mintea si sufletul cuiva sau unui lucru care merita atentia ta. Sau nu.
Anii trec si, daca ai fost atent, te-ai umplut de experiente si idei si oameni si amintiri. Din ele, o sa poti fi capabil – sau nu – sa selectezi drumuri viitoare.
E absolut necesar sa stii sa scrii un CV pana la 25 de ani. Eu si acum tremur cand imi trimit CV-ul, pentru ca ma gandesc ca am ratat vreo chestie si rade persoana care mi-l citeste. Sau nu, daca am fost atenta. Ori daca persoana aia e neatenta si lipsita de interes.
E absolut necesar sa gasesti un echilibru pana la 25 de ani, presupunand ca ai mai lucrat pana sa termini facultatea/masterul. Sau nu. Daca n-ai lucrat, e greu si o sa ai senzatia ca esti usor derutat. Pentru ca esti.
E absolut necesar sa fi trecut prin dezamagiri. Pentru ca asta te intareste si te face sa vrei mai mult de la tine. Sau nu, daca esti un om atat de slab, care va renunta la prima adiere de vant.
E absolut necesar sa fii deschis la orice. Sa ai minute in care nu stii ce sa faci si sa primesti neprevazutul in viata ta. Sau nu, daca asta inseamna ca iti va da peste cap toate planurile si ecosistemul.
Incearca sa nu fii dator nimanui si, daca poti, sa ii faci pe altii sa iti datoreze chestii. Sau nu. Poti fi un ipocrit cu doua fete, care se foloseste de oameni, ca-i mai simplu, si un nepasator la problemele celor din jur.
Pe cat posibil, nu te pretinde vreun cunoscator al adevarurilor universal valabile, nu da sfaturi nesolicitate si nu raporta experienta ta la alte persoane. Sau nu. Fie ele unice sau la gramada, intamplarile din viata ta spune-le, ia aminte la ele, impartaseste-le altora, poate le vor servi de exemplu, chiar si negativ.
Pot sa-l leg pe Everlast de mai multe momente din viata mea. Are vocea aia grava care calmeaza si versurile care ma fac sa visez cu ochii deschisi.
Povestile lui sunt simple, dar cu greutate, reale si intalnibile (is that even a word?) oriunde.
In 2004, fix dupa ce-am dat bacul, inca mai aveam vechii prieteni de la Scout, din liceu si de la internet cafe-uri. Imi amintesc de vara aceea ca de ultima vara a copilariei, si piesa asta mereu imi va rasuna in urechi in zilele molcome de vara moldoveneasca. Atunci am crescut cu totii si ne-am ratacit in lumea larga, fara sa mai stim unii de altii, uneori, fara sa ne mai pese. Eram deja oameni mari.
In 2006, cand am avut primul calculator, am ratacit prin hardurile din Regie, cautand ceva, pentru ca hardul meu era destul de gol la acel moment. (Era chiar hardul pe care mi-l cumparase tata cand ne-am vazut dupa ce m-am mutat in Bucuresti…) In aglomeratia de pe hub-ul RegieLive am gasit un album de-al lui Everlast. L-am avut pe mp3 player, apoi pe telefoanele mai destepte de dupa. Stiu ca eram usor deprimata, I don’t need no music expert to tell me that.
In 2011, cand inca mai lucram la un site care promova concerte, am aflat ca Everlast va veni, alaturi de La Coka Nostra, in Romania. Am devenit instant fan, chiar daca nu stiam mare lucru despre ei. Am recuperat si am ascultat to ce-am putut. Sunau bine, totul era perfect, era Everlast. Care n-a mai venit, si eu nu m-am mai dus la concert.
Nu stiu cum as putea descrie motivele pentru care-mi place muzica asta trista si sappy si usor girlie (la versuri, cel putin). Nu vreau sa le descriu. Vreau sa ascult concertul asta alaturi de oricine vrea sa-i dea play, pentru ca there is no art like music. Enjoy.
Le-am rămas datoare oamenilor pe care nu i-am iertat, celor pe care i-am uitat, celor cărora le-am zis lucruri fără să fiu atentă, celor cărora le-am călcat secretele, celor cărora le-am zis da, celor cărora le-am zis doar poate, celor cărora le-am zis nu, celor cărora mi-e ruşine să le dau un telefon, celor fără de care trăiesc zilnic şi mi-e dor uneori…
Le-am rămas datoare cu vorbe, cu zâmbete, cu fapte şi cuvinte, cu sentimente şi amintiri, trăiri şi clipe. Le-am rămas datoare cu un ajutor, cu o mână, cu un sărut, cu o îmbrăţişare.
Timpul trece peste noi şi, odată cu el, distanţa se adânceşte…
Azi am aflat că a murit Whitney Houston. E una din primele muzici cu care m-a învățat mama, pentru că aveam o casetă cu coloana sonoră de la The Bodyguard. Știam toate cântecele pe de rost, dar preferatele mele erau ale lui Whitney. Îmi aduc aminte cum arăta mama atunci și îmi dau seama că semăna cu Whitney atât de bine: același nas, aceeași gură, același zâmbet parcă… Aceeași tristețe. Îmi aduc aminte cum mă întrebau tot timpul femeile dacă ea e chiar mama mea – mama e mai brunetă (la modul almost black), iar eu eram blonduță. Semănam perfect cu tata. Și-mi aduc aminte că o dată, pe la vreo 4-5 ani, am întrebat-o dacă m-a adoptat, pentru că noi două nu semănăm deloc. A plâns foarte mult, până n-am crescut, nu mi-am dat seama cât de mult a rănit-o întrebarea. I miss my mommy…
1. Sa ne plangem mai putin.
2. Sa muncim mai mult.
3. Sa fim mai umili.
4. Sa ne multumeasca lucrurile marunte din viata.
5. Sa vrem sa crestem mai mult.
6. Sa ne dorim mai mult (si nu vorbim de lucruri materiale…).
7. Sa ascultam mai mult.
8. Sa tacem mai mult.
9. Sa simtim mai mult.
10. Sa iubim mai mult.
Unii suntem catei, unii suntem carti de joc, unii suntem cersetori, unii suntem trestii in vant si picaturi de ploaie.
Suntem prosti si creduli, suntem infimi, fire de praf, lacrimi sarate, amintiri adunate, miros de vechi, parfum de nou.
Gandurile ni se vad prin par si prin ochi, pielea aduna jeg si ani, talpile ne dor, incet-incet, surasele ne mor… Pe buze.
Si tot pe buze, tot acolo, e numele nostru. Ne strigam unii pe altii, si numele si ura, statutul, povestea, minciuna, adevarul. In cuvinte, se aduna uneori tot si de multe ori nimic. Si cand imi vars cuvintele, nu iese nimic. Nu iese nici sange, nici viata, nici durere.
Ma golesc, ma intorc, vapaia din mine se stinge. Sunt doar un caine, o carte de joc.
O cersetoare. O trestie in vant. O picatura de ploaie.