…Sau nu

Cat esti tanar, treci prin lucruri. Multe, putine, depinde doar de tine.

Esti tentat – sau nu – sa investesti in tine. Sau in scoala. Sau in prieteni. Sau in distractie.

Vrei sa faci – sau nu – parte din ceva mare.

Vrei sa-ti oferi timpul si energia, mintea si sufletul cuiva sau unui lucru care merita atentia ta. Sau nu.

Anii trec si, daca ai fost atent, te-ai umplut de experiente si idei si oameni si amintiri. Din ele, o sa poti fi capabil – sau nu – sa selectezi drumuri viitoare.

E absolut necesar sa stii sa scrii un CV pana la 25 de ani. Eu si acum tremur cand imi trimit CV-ul, pentru ca ma gandesc ca am ratat vreo chestie si rade persoana care mi-l citeste. Sau nu, daca am fost atenta. Ori daca persoana aia e neatenta si lipsita de interes.

E absolut necesar sa gasesti un echilibru pana la 25 de ani, presupunand ca ai mai lucrat pana sa termini facultatea/masterul. Sau nu. Daca n-ai lucrat, e greu si o sa ai senzatia ca esti usor derutat. Pentru ca esti.

E absolut necesar sa fi trecut prin dezamagiri. Pentru ca asta te intareste si te face sa vrei mai mult de la tine. Sau nu, daca esti un om atat de slab, care va renunta la prima adiere de vant.

E absolut necesar sa fii deschis la orice. Sa ai minute in care nu stii ce sa faci si sa primesti neprevazutul in viata ta. Sau nu, daca asta inseamna ca iti va da peste cap toate planurile si ecosistemul.

Incearca sa nu fii dator nimanui si, daca poti, sa ii faci pe altii sa iti datoreze chestii. Sau nu. Poti fi un ipocrit cu doua fete, care se foloseste de oameni, ca-i mai simplu, si un nepasator la problemele celor din jur.

Pe cat posibil, nu te pretinde vreun cunoscator al adevarurilor universal valabile, nu da sfaturi nesolicitate si nu raporta experienta ta la alte persoane. Sau nu. Fie ele unice sau la gramada, intamplarile din viata ta spune-le, ia aminte la ele, impartaseste-le altora, poate le vor servi de exemplu, chiar si negativ.

Nu mă ajută faţa! Help.

Viaţa m-a purtat prin multe locuri, unde am întâlnit, măcar accidental, tot felul de oameni. Mai buni şi mai puţin buni. De multe ori, doar dubioşi. De ceva vreme încoace, jonglez cu ideea că nu mă ajută faţa. Nu ştiu ce am, dar faţa mea exprimă ceva de genul „dubioşi din toată lumea, veniţi la mine, băgaţi-mă în seamă, eventual daţi-mi o palmă, vorbiţi-mi urât şi cereţi-mi ţigări, încercaţi să-mi puneţi mâna pe fund sau ameninţaţi-mă că-mi faceţi lucruri naşpa dacă nu vin cu voi”.
Aşa că, dacă-s singură pe stradă, am mari şanse s-o păţesc. Exemple am destule.

– 14 ani, urbea natală, blugi negri, tricou larg – un nene la costum, cu servietă, se opreşte lângă mine, îmi întinde o carte de vizită (pretindea că lucrează la o agenţie de fotomodele) şi-mi zice să vin la casting. Cum eu nu picam la faze din astea nici atunci, i-am zis mulţumesc, nu mă interesează şi am dat să plec, moment în care nenea a început să ţipe obscenităţi şi să încerce să mă pipăie – needless to say – nimeni n-a intervenit, deşi eram în buricul târgului.

– 14 ani, urbea natală, mergeam spre şcoală – un alt nene opreşte maşina lângă mine şi întreabă de-o stradă, îi zic că nu ştiu, şi dau să plec, moment în care domnul mă invită la cafea. Îi zic că nu, iar el a mers cu maşina pe lângă mine vreo 5-10 minute bune, până am ajuns la şcoală. Nu era nimeni pe stradă, I was scared shitless.

– 20 ani, capitală, prima călătorie cu metroul – un nene s-a ţinut din vagon în vagon şi din metrou în metrou după mine vreo 10 staţii. S-a oprit doar când am ajuns la Grozăveşti, unde a vrut să coboare, dar s-a răzgândit.

– 23 ani, capitală, 23 sau 24 decembrie, petrecut la serviciu până la 9, cobor la Grozăveşti – din metrou mai coboară un singur nene, şi nenea ăsta s-a ţinut după fundul meu, mergând în acelaşi ritm cu mine şi uitându-se dubios şi băgându-şi capul în dreptul meu, de parcă era atent să vadă dacă mă recunoaşte sau de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva. Salvarea – căminul P1, în faţa căruia era un grup de oameni, printre care am zbughit-o, ca să scap de el.

– 25 ani, capitală, plină vară, lumină afară, cam ora 9 afară – singură în staţia de la Cişmigiu, aşteptând 601, să mă ducă la P2 de data asta. Ascultam muzică, când un nene mă ia de mână, să-mi ceară ţigări. Spun frumos că nu fumez, moment în care nenea mă ia de mână şi trage cu putere de ea, aproape să mi-o smulgă. Salvarea – nişte studenţi cu vreo 5 ani mai mici ca mine şi vreo 30 de kilograme în minus, care mi-au luat apărarea.

– 26 ani, capitală, magnifica seară de azi – vizită la stomatolog (era să scriu stomatogol, dar pe cuvânt că fără intenţie!!!), apoi o călătorie cu pitorescul 123 din Dristor, unde s-a urcat un nene plin de sânge şi alcool, cu mâna bandajată. Nene care m-a găsit pe mine, din tot autobuzul, de care să se ia, deşi erau fete mai aproape de el, băieţi mai aproape de el, dar probabil faţa mea a cerut palme, pentru că a încercat să-mi dea una.

E o aventură ce mi se întâmplă. Nu mă ajută faţa deloc. I am in dire need of saving…

La metrou

Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.

Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.

Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.

Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.

Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.

Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.