Mă învârt, singură, cu gândurile mele, nereușind să plec, în sinea mea, de lângă tine. Te-aștept și n-aș mai vrea să plec de-aici, de parcă aș fi găsit ce n-am căutat vreodată.
Mi-aduc aminte vag de mirosul tău, de pașii tăi ușor ascunși, dar știu clar că pe pielea mea ai pus o dată degetul.
Simt și-acum cum m-ai împuns în dimineața aia caldă de iarnă, cu gerul strecurându-se lent în odaie.
Simt și-acum în mine lama albastră a unei frici, de parcă m-ai tăia chiar tu, ca-n după amiaza aia caldă de vară…
De ce e totul cald pe lângă tine? E ca și cum ai topi totul în calea ta – și ziduri, și anotimpuri, și dureri, și răzbunări, le contopești pe toate într-o supă nedreaptă, pe care o verși în mine…
În mine e loc acum pentru tine, ca o groapă de gunoi uitată la marginea orașului… În mine ți-ai ascuns și gândurile, și armele, și-am făcut loc pentru ghearele tale. Te-am lăsat să mă scurmi și să mă cauți, mă dezbrăcai încet și sfâșiai din mine lent, lent de tot, celulă cu celulă.
În mine te-am așezat, te-am lăsat să zgârii și să rupi, bucățele mici au curs din mine, și oamenii mă întrebau confuzi pe stradă dacă n-am pierdut ceva…
Zâmbesc amar, și simt și-acum lama ta albastră cum sfâșie din mine… Am pierdut din mine tot și ție ți-am făcut loc, până când în gramul meu de suflet n-a mai rămas nimic.
Iar tu, în după amiaza aia rece, te-ai ridicat și ai plecat.