Arhive etichete: suflet

Despre artisti

Posted on by
Răspunde

art-soulNu cred ca este om mai plin de dubii ca artistul. Poate doar indragostitul, dar si acela are macar siguranta sentimentelor sale.

Artistul nu are nici macar atat. Nu stie daca ce spune pe foaie poate fi iubit de om, si nu stie daca cineva il poate intelege, in insiruirea aia aparent aleatoare. Pictorul nu stie daca ce-ti arata e prea vulgar, sau poate prea cuminte, si nici cantaretul nu stie daca vocea lui te gadila in vreun fel la suflet.

Artistul este cel mai crunt critic al sau, pentru ca nimic nu are puritate 100%, nimic nu e la fel de bun precum si-a inchipuit el, si nimic nu doare mai tare ca incercarea nesfarsita de a ajunge undeva.

Si totusi, artistul nu poate trai fara dubiu. Pentru ca indoiala il mana sa fie tot mai bun, pentru ca certitudinea ca ceea ce e mai bun urmeaza, si inca nu a fost, si pentru asta, el trebuie sa se chinuie, o data si inca o data.

Artistul trebuie sa aiba suflet chinuit, pentru ca fara chinul asta launtric, artistul nu se atinge pe sine insusi. Si tot efortul asta il va duce sigur undeva, iar ce e mai frumos e ca artistul nu va sti niciodata.

Cand a ajuns unde trebuie.

Cand a facut ce trebuie.

Cand trebuia sa se opreasca.

Cand trebuia sa se odihneasca.

Artistul e un suflet fara pauze, un suflet care traieste prin sine insusi. Daca se opreste vreo clipa, artistul nu mai e artist si nu mai simte si nu-l mai doare. Si rostul lui pe lume e pierdut pe vecie…

Lasati artistii sa se indoiasca, dar nu ii macinati rautate. Pentru ca toate pe care le spuneti voi, ei si le spun de o mie de ori mai rau. Si uite-asa moare totul inainte de-a incepe…

Sursa poza.

Găuri de suflet

Posted on by
1

Mă învârt, singură, cu gândurile mele, nereușind să plec, în sinea mea, de lângă tine. Te-aștept și n-aș mai vrea să plec de-aici, de parcă aș fi găsit ce n-am căutat vreodată.

Mi-aduc aminte vag de mirosul tău, de pașii tăi ușor ascunși, dar știu clar că pe pielea mea ai pus o dată degetul.
Simt și-acum cum m-ai împuns în dimineața aia caldă de iarnă, cu gerul strecurându-se lent în odaie.
Simt și-acum în mine lama albastră a unei frici, de parcă m-ai tăia chiar tu, ca-n după amiaza aia caldă de vară…

De ce e totul cald pe lângă tine? E ca și cum ai topi totul în calea ta – și ziduri, și anotimpuri, și dureri, și răzbunări, le contopești pe toate într-o supă nedreaptă, pe care o verși în mine…

În mine e loc acum pentru tine, ca o groapă de gunoi uitată la marginea orașului… În mine ți-ai ascuns și gândurile, și armele, și-am făcut loc pentru ghearele tale. Te-am lăsat să mă scurmi și să mă cauți, mă dezbrăcai încet și sfâșiai din mine lent, lent de tot, celulă cu celulă.

În mine te-am așezat, te-am lăsat să zgârii și să rupi, bucățele mici au curs din mine, și oamenii mă întrebau confuzi pe stradă dacă n-am pierdut ceva…

Zâmbesc amar, și simt și-acum lama ta albastră cum sfâșie din mine… Am pierdut din mine tot și ție ți-am făcut loc, până când în gramul meu de suflet n-a mai rămas nimic.

Iar tu, în după amiaza aia rece, te-ai ridicat și ai plecat.

Căutare

Posted on by
2

Uneori, atingem oamenii, fără să știm, fără să-i vedem și fără să-i ascultăm. Uneori, când vrem să lăsăm urme adânci, nu rămâne nimic în urma noastră.
Echilibrul din noi și din alții e atât de fragil – se construiește cu lacrimi, se pierde cu vorbe.
Înveți de mic să te ascunzi, să nu fii tu, și peste toate astea înveți cum să fii rău.
Înveți cum să spui puțin în multe cuvinte și cum să fii maestru în arta aburirii. Înveți că, decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa. Înveți că trebuie să fii o scârbă.
Înveți să crești că e perfect normal să fii rău și, că dacă cineva nu te place, e pentru că e el anapoda.
Aș vrea să cresc din nou, să reînvăț să cred, să știu din nou să iubesc oamenii. În sinea mea, i-am iubit mereu, dar acum mi-e greu să le deschid ușa.
Îi țin departe, ca pe un tablou magnific, pictat de pensula măiastră a vreunui geniu, tablou care merită ținut la distanță, pentru că…

Nici un „pentru că”. M-am obosit să caut scuze. În fond rămân aceeași. Pe voi vă iubesc ca și până acum.

A river runs through me…

Posted on by
Răspunde

A river runs through me…
Cuvinte fără sens, ca niște culori pierdute… Ascuns în mine, roșu, albastru, tăcere turcoaz… Sub verdele crud din mine, sufletul se spală cu roua de dimineață și capătă altă față.
Cuvinte ascunse și întortocheate, cuvinte răsfrânte, răpuse de tăcere… Cuvinte care-au însemnat, care mi-au scris în suflet, promisiuni răsuflate peste ochii mei închiși…
Se desprinde totul din mine, petală cu petală, și în centru rămâne abur de suflet. A river runs through me… Și mă seacă.
Sursă.

Carne pentru suflet

Posted on by
2

Cuvintele se macina si se lovesc intre ele,
Fara sa stie unde te doare,
Si cand tacerea se face mai mare,
Pleoapele se-nchid intre ele.

Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Sau asa spunea o data o fraza din poveste. Tot ce e in noi e poveste, totul ne indeamna spre ceva, totul ne duce undeva. Daca am gasi o casa pentru sufletul nostru, sa-l pastram neintinat, atunci el, sufletul, ar fi mai bun si mai pur ca niciodata. Lumina noastra ar sta mereu adapostita, iar suflul raului nu ne-ar atinge niciodata. Totul ar fi perfect, si casa sufletului ar fi scaldata in lumini blande.
Dar din pacate, sufletul meu e gol si dezbracat de bine. Din el se rup, incet-incet, bucati si sange, si doare uneori atat de tare. Ar plange, daca ar avea cum, si-ar spune of-ul, daca ar avea cui, ar trage o gura de aer in piept si-ar merge mai departe, dar fara casa, fara putere si fara sprijin, sufletul meu orb, gol si pustiu nu stie decat sa taca.
Oare de cate ori si-a ascuns in el vise si dorinte, placeri, de cate ori a plans cand i s-a spus o vorba rea, de cate ori s-a sfaramat cand cineva nu l-a vazut asa cum e? E peticit, saracul, mai singur decat cersetorii din intersectie, si parca vrea sa isi ascunda goliciunea, sa nu-l mai rada prostii. Sufletul meu aduna ramurele si frunze, se imbraca in flori si pene, si strange langa el toata natura frumoasa. Carne pentru el nu se mai gaseste – au framantat-o oamenii, pana cand n-a mai fost buna de nimic. Dar azi sufletul meu a promis ca-si ia straie noi.

Maria – Prolog

Posted on by
1

Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…

Maria – Capitolul IX

Posted on by
Răspunde

Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.