Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…
Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.
Maria se simte ca un copil sarman.
Nu are minge, nu are paine cu margarina, ca ceilalti copii, iar tenisii de acum 3 ani s-au rupt.
Papusa ei nu mai are haine noi, si in loc de sireturi, Maria poarta ate. Pentru ea, totul e amar si uneori are gust de voma.
Oglinda ii etaleaza un chip perfect, vitrinele magazinelor reflecta o doamna cu silueta perfecta si mers hotarat. Pentru barbati, e felina ideala, mirajul increderii in sine. Pentru femei, e amenintarea constanta. Si peste toate astea, ea le e straina.
In turnul ei de clestar, toate luminile s-au stins. Pe chipul ei, ridurile nu apar. In loc de fata, ea are o masca. Mastile nu imbatranesc, nu rad si nu sufera.
Pentru Maria, noaptea e eterna.
Vantul nu mai bate, totul e un lac fara fund si fara valuri.
Dincolo de perfectiune nu mai e nimic. Daca fugi toata viata catre ea, atunci cand o atingi, nu-ti mai ramane nimic de facut.
Maria asteapta sa moara.
Saraca Maria.
Acum doua zile era vesela si fara griji. Acum doua zile, soarele ii suradea. Totul era bine, spre perfect, ca si cafeaua amara spre dulce.
Saraca Maria. Trista si nehotarata, iar se uita in oglinda, si nu-i place raspunsul.
Vrea dulce si nu vrea, se piaptana si se zburleste, se uita urat la mine si nasul i se increteste intr-un acces de furie oarba. Maria si-a uitat banii si bunul simt acasa, Maria nu te mai vrea. Maria e a ei. Trista si singura, respira aer de nesimtire. In ea e liniste si tacere.
In Maria, furia se aduna jalnic de des. Crud, trist, un pic vulgar, coltul gurii se lasa in jos, dezamagit. Doar ochii Mariei se ingusteaza putin, doar cat sa-ti spuna ca ai dat-o in bara grav de tot.
In Maria, doar linistea nu mai e nervoasa. Tremurul mainilor, al vocii, al pleoapelor – tremurul Mariei cu totul arata ca te uraste.
Maria sta.
Mintea ei nu sta. Creierul ei se oboseste. Spera ca viata ei va deveni mai buna. De cateva zile, se crede fericita. Ceva a umplut golul imens din ea, si ochii ii stralucesc. Ceva in fiinta ei are aroma de cafea. Rasuflarea ei are gust de ceai cald, si miscarile ei au ceva felin in ele.
Maria se se simte aproape fericita, aproape importanta, si parca toti oamenii din lume conteaza acum. S-a schimbat ceva in ea, si se simte generoasa. Se simte om.
Maria e aproape umana astazi. E calda si e vie. In oglinda I se pare ca isi vede sangele circuland prin corp si in el simte, ca niste ace mici, sentimente si emotii si ganduri, cum curg cu toatele si vin navala peste ea.
Stie ca va muri, dar nu o mai intristeaza lucrul asta. E foarte usurata si oarecum fericita.
Maria simte ca a rasarit soarele deasupra ei. Maria simte ca e un nou inceput. Simte ca viata ei o ia de la capat.
Capatul ei se termina azi. Viitorul incepe maine.
In Maria s-a adunat atata liniste…
Toti oamenii au o pereche de pantofi norocosi. Sau niste cercei. Un inel. O cravata. O rochie. O geanta. Un ceas.
Eu am pantofi. Pantofii mei sunt rosii. Au tocul inalt, si se leaga intr-un mod relativ sexy-discret pe glezna, facand-o sa para si mai subtire decat e. Pantofii mei rosii ma fac sa am mai multa incredere in mine, in special cand imi trec mana prin par. I-am cumparat de mult, cand inca nu aveam parul atat de lung, si-l vopseam intr-un blond spalacit si fara personalitate. De ani de zile, pantofii mei rosii mi-au tinut companie la interviuri si intalniri in oras, cu ei am cunoscut dragostea, cu ei am reusit s-o parasesc (e greu cand ai un smiorcait langa tine), cu ei am reusit sa obtin joburile mult-visate si sefii mult-visati.
Cu ei i-am omorat pe EI.
Nu mi se parea nimic iesit din comun. Adica, ce e asta sa-i infigi o clama in gat iubitului tau? Nimic. Ce e sa-i sectionezi artera cu un cutit? Nimic. Ce inseamna sa-i dai o supradoza de somnifere? Nimic. Ce inseamna sa-i strecori in supa pe care i-o duci la spital, dupa operatia de apendicita, un pic de otrava de soareci? Nu mi se pare nimic. Pur si simplu oameni care mor. Oricum nu meritau sa traiasca.
Pantofii mei rosii au fost acolo de fiecare data, m-au ajutat si mi-au purtat noroc. Dupa ce terminam treaba,
aveam un obicei: sa calc mereu peste trupul neinsufletit, sa simt cum mi se infunda piciorul in stomacul lui, cum mi se infige tocul in coastele lor. Sa stii ca mortii saruta mai bine ca vii, si parul lor e un pic mai moale. Pacat ca prind repede miros, mi-ar fi placut sa ramana ai mei pentru totdeauna si sa ma joc cu ei.
Din pacate, trebuia sa incep sa-i sectionez, ca sa-i pot arunca departe de oras, sa nu-i mai gaseasca nimeni, niciodata.
Pantofii mei rosii ma ajutau sa-ndeplinesc si sarcina asta teribila, pentru ca sincer mi se facea mila sa-i tai pe bietii barbati pe care i-am iubit o data. Le placea sa se scalde in sangele celor care m-au iubit, si intotdeauna calcau cu mandrie in el, facand sa sara stropi mici pe peretii mei albi. Pe mine ma enerva asta, si mereu le ziceam sa nu mai calce in sange, pentru ca mi-era lene sa curat dupa aia.
——————————————————————————————————-
Azi ma duc la politie. Cred ca mi-au gasit iubitii imprastiati prin tara, habar n-am. Au zis ca e ceva despre Matei. Matei e ultimul meu iubit. M-au intrebat cand l-am vazut ultima oara, si le-am zis ca acum 2 saptamani. Mi-au zis ca ai lui l-au dat disparut, si m-au rugat sa vin sa confirm daca e cadavrul lui. Le-am zis ca ajung intr-o ora, si au zis ca ma asteapta. M-am imbracat in rochia mea neagra, cu maneci trei sferturi. Mi-am pus pantofii rosii, si esarfa rosie la gat. Ochelarii de soare imi acopereau bine fata, iar geanta mea rosie continea actele si banii mei.
Am pornit pe jos, pentru ca pe jos ai timp sa vezi tot felul de oameni tristi si locuri triste. As fi vrut sa intru in starea aia plangacioasa si penibila pe care o au femeile de obicei, dar singurul lucru la care ma puteam gandi era ca…
Ha ha ha! Ce fraieri sunt! Cat de mult le-a luat ca sa-si dea seama! Imi venea sa strig in gura mare: eu i-am omorat! Eu am facut-o! Sunteti niste prosti ca nu v-ati dat seama!
In momentul acela, cineva a dat cu masina peste mine. Am simtit cum zbor, ca de pe o trambulina, si cum cad pe asfatul tare. Am simtit cum trupul mi se rupe in zece mii de bucatele mici, si cum fiecare bucatica inteapa alta bucatica, si ma doare. Inainte sa inchid ochii, mi-am vazut pantofii rosii: erau plini de sangele lor. Nu i-am curatat niciodata.
Maria simte ca trupul ei o inseala. E luat cu imprumut, si e gol. Nu l-a umplut nimeni cu suflet si boare calda de femeie, i-a dat doar ochi si picioare de vampa.
Lutul trupului a ramas gol pe dinauntru. E luat in chirie, iar la sfarsit Maria stie ca va trebui sa dea inapoi o dobanda modica. Pe masura ce merge, isi da seama ca vidul din ea devine mai vid, iar ochii ei mai metalici.
Creatorul nu i-a dat atingere de femeie, desi geme si se comporta ca una. Se imprumuta, pe rand, unor iubiri mai mult sau mai putin adevarate. Ea si le inchipuie adevarate. Lucrul asta o intristeaza pe Maria, si cauta adevarul in barbatii de langa ea. Apoi il cauta in ea, si vede ca nu se suprapun. Maria devine disperata, si cauta mai abitir adevarul. Nu e! Nu e!
Se simte pierduta, ratacita, rece ca un cadavru. Isi atinge bratele, parul, fata. Toate sunt la locul lor, toate sunt acolo. Barbatul de langa ea e si el acolo. Doar sufletul Mariei nu exista. Il cauta, il striga, il vrea, il doreste.
Maria e singura. Atat de singura, incat zici ca e moarta. E rece, rasuflarea ei nu e calda. Picioarele ei cuprind, in febra amorului vandut pe 2 grame de suflet, un barbat pe care nu-l cunoaste. Sigur ca nu-l vrea. Il vrea doar ca s-o faca sa traiasca, dar barbatul e barbat si n-o poate ajuta.
Maria cauta, si cauta, si cauta, si nu se gaseste. O cuprinde oboseala si disperarea. Se intreaba care e rolul ei pe lumea asta, si nu gaseste raspuns sau sprijin. Singura licarire de speranta e ca va muri.
Maria si-ar dori sa stie cand.