Zile strambe

De parca zilele s-ar scurge la fel, dar nu s-ar mai scurge… As vrea si n-as vrea sa fac ceva, si daca as face, ce folos as avea? Ca parca viata asta e altfel cand ceva iti iese la afacere, si parca e un pic mai frumos afara daca iesi pe plus din orice.

Dar zilele astea, la fel ca oricare altele, sunt niste zile strambe si fara succes, fara sa ma gandesc atat de des precum ar trebui si precum as putea, dar n-as putea, bai nene, sa-nteleg cumva despre ce e vorba in toata fraza asta lunga cat o zi de post. Si mai stii zilele alea lungi de post? Sunt arse, sunt fum, sunt tarana uscata si rosie, asa ca nu stiu cum sa te mai imbrobodesc, pe cruce sa te slujesc si, daca as vrea (dar nu vreau), as tine ochii deschisi sa te privesc pana cand soarele apune, pana cand pe lume nu mai sunt lucruri bune carora sa le spun pe nume.

E stramb si e innorat, asa ca cerul se aduna si se-adapa usor deasupra mea, fara sa gaseasca o cale mai curata, mai alba, mai uscata, mai normala, care sa poata rasfira pe ea insemnari insemnate de buzate curate. Nu avem si nici nu vrem sa avem tara si ostasi si linguri si seminte de orez, doar samanta de scandal salasluieste in potopul asta de trupuri vinovate si murdare si vinete si insangerate. Ca niste hiene, doar scandalul si semintele lui pervertite saruta trupuri jegoase, mucegaite, macinate si roase de boli inchipuite.

Dar zilele astea strambe nu sunt la fel, nici ieri si nici maine, cu atat mai putin azi. Zilele mele strambe se-aduna ca apa de izvor scuipata din sanii pamantului in cantecul vantului. Si azi am venit cu lopatica sa imi desfac marginile mormantului.

poezie

toate imi vorbesc cuvinte
rasfirante-adanc in minte,
si prin apa, prin morminte,
eu barfesc de cele sfinte.

uite ceasul cum se trece,
mai ceva ca apa rece
ce era sa ma inece
nu intr-o secunda,-n zece.

uite timpul tavalug,
se ascunde in cosciug,
nici de n-am un betesug,
nu-s prilej de vreun belsug.

viata dulce de amara,
de cu zi si pana-n seara,
tu ma tii ca intr-o gheara,
pana moartea ma omoara…

Apocalipsei.

Apocalipse trec,
Durerile-mi petrec
Si totul azi se scurge-n vene.
Daca n-as sti ca timpul
Se naste-n anotimpul
Mortilor grozave ce putrezesc alene.
Si n-a fost una, n-au fost doua,
Au fost doar saptesutedouazecisinoua.
De cand timpul in piatra-a fost crestat,
Sfarsitul a venit si-a tot plecat.

Maria – Prolog

Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…

Maria – Capitolul IX

Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.

Maria – Capitolul VIII

Maria se simte ca un copil sarman.
Nu are minge, nu are paine cu margarina, ca ceilalti copii, iar tenisii de acum 3 ani s-au rupt.
Papusa ei nu mai are haine noi, si in loc de sireturi, Maria poarta ate. Pentru ea, totul e amar si uneori are gust de voma.
Oglinda ii etaleaza un chip perfect, vitrinele magazinelor reflecta o doamna cu silueta perfecta si mers hotarat. Pentru barbati, e felina ideala, mirajul increderii in sine. Pentru femei, e amenintarea constanta. Si peste toate astea, ea le e straina.
In turnul ei de clestar, toate luminile s-au stins. Pe chipul ei, ridurile nu apar. In loc de fata, ea are o masca. Mastile nu imbatranesc, nu rad si nu sufera.
Pentru Maria, noaptea e eterna.
Vantul nu mai bate, totul e un lac fara fund si fara valuri.
Dincolo de perfectiune nu mai e nimic. Daca fugi toata viata catre ea, atunci cand o atingi, nu-ti mai ramane nimic de facut.
Maria asteapta sa moara.

Maria – Capitolul VII

Saraca Maria.
Acum doua zile era vesela si fara griji. Acum doua zile, soarele ii suradea. Totul era bine, spre perfect, ca si cafeaua amara spre dulce.
Saraca Maria. Trista si nehotarata, iar se uita in oglinda, si nu-i place raspunsul.
Vrea dulce si nu vrea, se piaptana si se zburleste, se uita urat la mine si nasul i se increteste intr-un acces de furie oarba. Maria si-a uitat banii si bunul simt acasa, Maria nu te mai vrea. Maria e a ei. Trista si singura, respira aer de nesimtire. In ea e liniste si tacere.
In Maria, furia se aduna jalnic de des. Crud, trist, un pic vulgar, coltul gurii se lasa in jos, dezamagit. Doar ochii Mariei se ingusteaza putin, doar cat sa-ti spuna ca ai dat-o in bara grav de tot.
In Maria, doar linistea nu mai e nervoasa. Tremurul mainilor, al vocii, al pleoapelor – tremurul Mariei cu totul arata ca te uraste.