M-aș învârti în căutări nebune,
Dacă aș avea ce spune.
Din multe gânduri fără nume,
Aș alege sfânta lume.
Sub soare ars de piatră stinsă,
Ce-i ceri durerii, neatinsă?
Croaială veșnică – pădurea,
Parfum satanic – doar securea.
Trup chinuit și fără rost,
Nu trebuie să te prefaci prost.
Când lumea-ntreagă te cunoaște:
Tu ești degeaba, recunoaște.
caut in oameni ce nu gasesc in mine… nasc in mine idei si pareri, si stiu ca gresesc… ii vreau prea mult, sau prea putin, nici nu stiu de ce respir uneori, si aglomeratia ma lasa rece… transpira palma stanga, si dreapta se umfla dintr-o data, si zambetul meu e un pic mai rosu. si vreau sa invat, si vreau sa trec prin toti, si vreau sa-i stiu pe toti, si sa fiu mai buna ca ei. tacerea mi se opreste in gat si-mi vine sa le strig lucruri urate, dar nu pot, pentru ca…
si renunt, si maine o iau de la capat. imi zdrelesc genunchii incercand sa ajung la voi, sa ajung la tine, sa ajung la mine… imi stric picioarele, pe care spuneai ca le iubesti, si le saruti in visul meu noapte… mi-e sete si ma ploua, strang in brate roua, si tu nu esti de gasit…
ma caut pe mine printre oameni, te caut pe tine in mine, oglinda ma minte si aerul ma inunda greu.
clipele se trezesc o data cu mine, dar mor in secunda in care deschid ochii cu adevarat. si raman singura, inundata de lumina, dar fara o cale. si ma tot caut, si ma zdrelesc, astept si scurm in mine, si dau doar de pietre si radacini uscate.
cand m-oi gasi, anunta-ma. da-mi, te rog, un semn.
Sunetele ard, dor, frământă carnea…
Sunetele trec prin mine, căutând scăparea.
Mă mănâncă pielea, fără să am răspunsul,
Neștiind nici măcar întrebarea.
Ustură, suspină, tremurândă,
Tăcerea ce se scurge peste mine.
Gura mea-i tot flămândă,
Aș vrea doar să ajung la tine.
Uneori, atingem oamenii, fără să știm, fără să-i vedem și fără să-i ascultăm. Uneori, când vrem să lăsăm urme adânci, nu rămâne nimic în urma noastră.
Echilibrul din noi și din alții e atât de fragil – se construiește cu lacrimi, se pierde cu vorbe.
Înveți de mic să te ascunzi, să nu fii tu, și peste toate astea înveți cum să fii rău.
Înveți cum să spui puțin în multe cuvinte și cum să fii maestru în arta aburirii. Înveți că, decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa. Înveți că trebuie să fii o scârbă.
Înveți să crești că e perfect normal să fii rău și, că dacă cineva nu te place, e pentru că e el anapoda.
Aș vrea să cresc din nou, să reînvăț să cred, să știu din nou să iubesc oamenii. În sinea mea, i-am iubit mereu, dar acum mi-e greu să le deschid ușa.
Îi țin departe, ca pe un tablou magnific, pictat de pensula măiastră a vreunui geniu, tablou care merită ținut la distanță, pentru că…
Nici un „pentru că”. M-am obosit să caut scuze. În fond rămân aceeași. Pe voi vă iubesc ca și până acum.