Cuvintele se macina si se lovesc intre ele,
Fara sa stie unde te doare,
Si cand tacerea se face mai mare,
Pleoapele se-nchid intre ele.

Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Sau asa spunea o data o fraza din poveste. Tot ce e in noi e poveste, totul ne indeamna spre ceva, totul ne duce undeva. Daca am gasi o casa pentru sufletul nostru, sa-l pastram neintinat, atunci el, sufletul, ar fi mai bun si mai pur ca niciodata. Lumina noastra ar sta mereu adapostita, iar suflul raului nu ne-ar atinge niciodata. Totul ar fi perfect, si casa sufletului ar fi scaldata in lumini blande.
Dar din pacate, sufletul meu e gol si dezbracat de bine. Din el se rup, incet-incet, bucati si sange, si doare uneori atat de tare. Ar plange, daca ar avea cum, si-ar spune of-ul, daca ar avea cui, ar trage o gura de aer in piept si-ar merge mai departe, dar fara casa, fara putere si fara sprijin, sufletul meu orb, gol si pustiu nu stie decat sa taca.
Oare de cate ori si-a ascuns in el vise si dorinte, placeri, de cate ori a plans cand i s-a spus o vorba rea, de cate ori s-a sfaramat cand cineva nu l-a vazut asa cum e? E peticit, saracul, mai singur decat cersetorii din intersectie, si parca vrea sa isi ascunda goliciunea, sa nu-l mai rada prostii. Sufletul meu aduna ramurele si frunze, se imbraca in flori si pene, si strange langa el toata natura frumoasa. Carne pentru el nu se mai gaseste – au framantat-o oamenii, pana cand n-a mai fost buna de nimic. Dar azi sufletul meu a promis ca-si ia straie noi.