Review: Marilyn Manson – The Pale Emperor

It’s been years since Marilyn Manson released something, so you can understand my excitement when I heard Killing Strangers during John Wick. A promise was made – that a new album will come soon enough, and I was eager to listen to it!

Killing Strangers is the opening track – it’s slick, and screams „Manson” with every note. It’s sickening, it’s angry, it’s disappointed – it’s everything you and me are, so why the fuck not!? (10/10)

Deep Six was promoted as a lead single, with a very simple, yet disturbing video. I must admit I adore the bass line at the beginning of the song, the drumming and how it all blends in perfectly with Manson’s screaming. It’s pure joy for my ears, even though at first the song seemed a bit predictable. (10/10)

Third Day of a Seven Day Binge was released as a first promo single, and it was a very smart move. The bass mixes the guitar in a rather savage way, and in theory nothing would seem to make sense, but it does – it does make sense in such a weird way, I can’t stop listening to it! (10/10)

The Mephistopheles of Los Angeles – that’s quite a mouthful! I’m still undecided – the guitars are amazing, the rhythm is not quite there, the lyrics don’t seem to make sense, but the whole package screams „suitability and fear and hope”. What?! (7/10)

Warship My Wreck kinda sounds like a modern Coma White, with a little more comformity and a little less genius. It’s not bad, but it’s not wow either. (6.5/10)

Slave Only Dreams to be King is the kind of title that makes me proud of being a Marilyn Manson fan. Even though the platitude is noticeable and kind of expected from him, at this point in his life, the song is not bad. It reminds me a bit of (s)AINT, minus the angst. (7/10)

The Devil Beneath My Feet seems like a forgettable piece, since I had to look up to see the name. The album seems a bit repetitive at this point, and all the songs get mixed up in my brain. This particular track also has the quality of reminding me of The Red Carpet Grave combined with Children of Cain, so it’s understandable why I’m confused. (6/10)

Birds of Hell Awaiting starts off great, with a bit of Aggaloch-like vocals, and it seems to be the kind of vehicle that propelled Manson to stardom. Too bad he’s like 20 years late… (7/10)

Cupid Carries a Gun sounds like Manson had to fill in a quota, and this straw came short, and Mercury was in retrograde, and a bunch of other bad stuff happened, and so… This song was all that they could come up with. Except that it sounds like Manson circa 20 years ago, so yay?! (7/10)

Odds of Even. I can’t even. Is this The Speed of Pain, remastered?! (5/10)

Overall, The Pale Emperor is at least bearable. Marilyn Manson goes out of his way to please old fans that don’t want any spark of creativity for their idol, and he manages to squeeze out a beautiful combo of Born Villain and The Unholy Trinity (Antichrist Superstar, Mechanical Animals and Holy Wood), recycling old concepts that once appealed to the masses, and are now obsolete.

To be completely honest, after The Golden Age of Grotesque, Manson looked like he was on his way to reinvention, and for about 10 years that reinvention seemed great. Too bad peer pressure, or whatever that is, chased away that new spirit – I hope all those oldies reminiscing their 1996 Manson are happy. I am only meh.

Muzica

Muzica e pentru orice. Asa cum in filme avem soundtrack-ul care mentine echilibrul psihologic al personajelor, asa trebuie tratata muzica si in viata reala.

De multe ori aud fraza „I can relate to that!”, auzind o piesa. Uneori sunt eu persoana care o gandeste.

Am muzica pentru plans. Muzica pentru ras. Muzica de dormit. Porn music. Sexy music (which is different). Angry music. Drive-insanely-fast music. Sports music. Muzica de stat. Muzica de facut treaba. Muzica de linger.

Cineva mi-a zis o data ca toata viata mea e un soundtrack. Si da, este. Si am nevoie de sunetele astea, si am nevoie de cuvintele de pe ele, si am nevoie de toata galagia lor, ca s-o acopar pe cea din mine, si pe cea de-afara, si pe cea din lume…

Muzica nu e galagie. E sentiment. Si imi place cand mi se zbarleste pielea. Imi place cand simt ca inima imi bate mai repede si respiratia mi se intretaie, ca dupa o fuga lunga. Iar uneori ma intreb daca fug de mine, atunci cand fug in muzica…

Muzica nu e galagie. Deschide ochi si deschide inimi si, in timp ce ma inchid in mine mai adanc, simt cum ma deschid, mai pura si mai fara pata.

Muzica nu e galagie. E suflet si e putere si, daca nu e putere, ti-o da, ti-o arunca cu totul si te loveste cu ea, fara mila si fara tagada.

Cum as putea sa ignor strigatele din muzica, tacerile lungi si suferintele aprinse? Ma simt atat de atinsa de tot ce e nota, tot ce e cuvant, si-mi place s-o absorb in mine secunda cu secunda, pana ce toata fiinta mea devine sunet. Si stiu ca, orice s-ar intampla, muzica e acolo, perete intre mine si lume, caci lumea mea e departe si lumea mea e sfanta si lumea mea-i curata. Aici nimic nu e negru, e liniste si pace si sunt acasa.

Albumul lunii mai: Marilyn Manson – Born Villain

Pe Born Villain îl aștept de mult, cam de când a plecat Tim Skold de la Manson și cam de când Twiggy a revenit, întru satisfacția vechilor fani. Ăștia vechii au crezut că Twiggy e ceea ce are nevoie formația, deși eu plângeam după sunetul dur al suedezului și îi ascultam albumele solo.

Manson a descris albumul în multe feluri, cel mai sexy atribut fiind „suicide death metal”, cel mai aproape de adevăr.
În fapt, albumul e standalone, nu poate fi legat decât probabil de tranziția lui Brian Warner ca persoană. Ascultându-l, simt nevoia acută a omului de oameni și poate că citesc mai mult decât e acolo, dar nicicând Manson nu și-a descris un album mai bine.

Born Villain debutează pervers cu „Hey, Cruel World…”, o colaborare violentă între Twiggy și Vrenna, oameni de bază în formație. Urmează single-ul „No Reflection”, copil sălbatic între cei 3 piloni (Manson, Twiggy, Vrenna) și „Pistol Whipped”, o piesă leneșă, cadențată și nesimțită.
Încep să răsară bijuteriile ascunse, pline de referințe obscure și mai puțin obscure. „Overneath the Path of Misery” – un strigăt dureros după ceva. „Slo-Mo-Tion”, furioasă, sexy, sălbatică, tristă, beată – amalgam de tot. „The Gardener” e vulgară și reală, dovada clară că între Twiggy și Vrenna se pot naște mulți copii. „The Flowers of Evil” e plină de metafore, la fel cum e și „Children of Cain”.

„Children of Cain” e o piesă specială, e creația lui Manson și îl auzi strigând pe toate cele 5 minute și 17 secunde. Merită doar ea timp special de ascultat, timp de meditat, timp de ucis, timp de sinucis… Trădare, trădare, de 3 ori trădare. A sinelui.

„Disengaged” – știu că e acolo, dar nu e memorabilă. Habar n-am ce să spun despre ea, deci probabil că nu merită cuvinte. „Lay Down Your Goddamn Arms” – în stilul industrial pur, cooperare între Twiggy și Vrenna, as usual, e dură, sinceră, violentă și pură. E cum ar trebui să sune Manson dacă ar fi un copil cuminte, cu guleraș apretat. Dar nu e.

„Murderers Are Getting Prettier Every Day” e un titlu demn de cancan, la prima vedere, dar la prima ascultare te lovește sunetul industrial care vine natural, la chemarea lui Manson. „Born Villain”, piesa care dă și titlul albumului, emană ceva western pentru urechile mele – aștept din clipă în clipă un duel între Manson și Manson. Îl aștept beat, cu țigara în colțul gurii, în ușa bodegii, cu o pălărie cu boruri largi și o vestă soioasă pe el. „Breaking the Same Old Ground” e o piesă anxioasă, nerecomandată deprimaților sau celor on the edge, o piesă supărat de sexy. „You’re So Vain”, în original a lui Carly Simon, colaborare cu Johnny Depp, este cea de-a doua piesă la care a făcut cover care-mi place (prima fiind Personal Jesus).

Citind review-ul, îmi dau seama că albumul poate fi catalogat drept „sexy suicide death metal”, with a hint of roughness and S&M, de ascultat într-o după amiază în care ești transpirat, obosit de lume, supărat, dezamăgit, o zi în care să îți vină să urli și să iei cuțitul și să nu știi ce să faci cu el.

Tracklist:

„Hey, Cruel World…” – 7
„No Reflection” – 8
„Pistol Whipped” – 8.5
„Overneath the Path of Misery” – 10
„Slo-Mo-Tion” – 10
„The Gardener” – 10
„The Flowers of Evil” – 10
„Children of Cain” – 10
„Disengaged” – 5
„Lay Down Your Goddamn Arms” – 9.5
„Murderers Are Getting Prettier Every Day” – 8
„Born Villain” – 8
„Breaking the Same Old Ground” – 8
„You’re So Vain” (featuring Johnny Depp) – 9

Sursă poză.

404

căutând putere sub borcanul cu miere,
m-am întrerupt din răsuflare
tocmai când aflam că doare…
ca stinghia şi pârghia şi tot ce nu-i al meu
rămas-am mută-n aer şi înăuntrul meu.
nu puteam să urlu şi nu puteam să mişc,
deschideam buza, fără să rezist,
nu puteam să intru-napoi în mine,
sângele meu a curs pe tine…

Marilyn Manson – Speed of Pain

Piesa lui Manson în care mă regăsesc adesea… Nu ştiu de ce, şi parcă mă doare mai tare de câte ori o ascult. Don’t enjoy.

They slit our throats
Like we were flowers
And our milk has been
devoured

When you want it
it goes away too fast
Times you hate it
It always seems to last
But just remember when you think
You’re free
The crack inside your fucking heart is me

I wanna outrace the speed of pain for another day

I wish I could sleep
But I can’t lay on my back
Because there’s a knife
For everyday that I’ve known you

When you want it
it goes away too fast
Times you hate it
It always seems to last
But just remember when you think
You’re free
The crack inside your fucking heart is me

I wanna outrace the speed of pain for another day

Lie to me, cry to me, give to me
I would
Lie with me, die with me, give to me
I would
Keep all your secrets wrapped in dead hair
I hope at least we die holding hands
For always

Găuri de suflet

Mă învârt, singură, cu gândurile mele, nereușind să plec, în sinea mea, de lângă tine. Te-aștept și n-aș mai vrea să plec de-aici, de parcă aș fi găsit ce n-am căutat vreodată.

Mi-aduc aminte vag de mirosul tău, de pașii tăi ușor ascunși, dar știu clar că pe pielea mea ai pus o dată degetul.
Simt și-acum cum m-ai împuns în dimineața aia caldă de iarnă, cu gerul strecurându-se lent în odaie.
Simt și-acum în mine lama albastră a unei frici, de parcă m-ai tăia chiar tu, ca-n după amiaza aia caldă de vară…

De ce e totul cald pe lângă tine? E ca și cum ai topi totul în calea ta – și ziduri, și anotimpuri, și dureri, și răzbunări, le contopești pe toate într-o supă nedreaptă, pe care o verși în mine…

În mine e loc acum pentru tine, ca o groapă de gunoi uitată la marginea orașului… În mine ți-ai ascuns și gândurile, și armele, și-am făcut loc pentru ghearele tale. Te-am lăsat să mă scurmi și să mă cauți, mă dezbrăcai încet și sfâșiai din mine lent, lent de tot, celulă cu celulă.

În mine te-am așezat, te-am lăsat să zgârii și să rupi, bucățele mici au curs din mine, și oamenii mă întrebau confuzi pe stradă dacă n-am pierdut ceva…

Zâmbesc amar, și simt și-acum lama ta albastră cum sfâșie din mine… Am pierdut din mine tot și ție ți-am făcut loc, până când în gramul meu de suflet n-a mai rămas nimic.

Iar tu, în după amiaza aia rece, te-ai ridicat și ai plecat.