Unii suntem catei, unii suntem carti de joc, unii suntem cersetori, unii suntem trestii in vant si picaturi de ploaie.
Suntem prosti si creduli, suntem infimi, fire de praf, lacrimi sarate, amintiri adunate, miros de vechi, parfum de nou.
Gandurile ni se vad prin par si prin ochi, pielea aduna jeg si ani, talpile ne dor, incet-incet, surasele ne mor… Pe buze.
Si tot pe buze, tot acolo, e numele nostru. Ne strigam unii pe altii, si numele si ura, statutul, povestea, minciuna, adevarul. In cuvinte, se aduna uneori tot si de multe ori nimic. Si cand imi vars cuvintele, nu iese nimic. Nu iese nici sange, nici viata, nici durere.
Ma golesc, ma intorc, vapaia din mine se stinge. Sunt doar un caine, o carte de joc.
O cersetoare. O trestie in vant. O picatura de ploaie.
Arhive etichete: poveste
Arca lui Noe
Noe s-a trezit. Injectat, ametit, nu mai stie de el. Simte ca-l dor toate partile corpului, si in varful capului i se aduna o senzatie de voma. Ochii il dor, fiecare fir de par il deranjeaza.
Respira, si in cosul pieptului nu intra aer. Parca se aduna doar fum si cenusa in el. Cauta disperat, cu ochii rosii, cu mana tremuranda, o pastila. Un fir de praf. O tigara. Alcoolul din sticla de langa el avea scrum de tigara in el, si pe gura sticlei se vedea o picatura de sange.
Pe Noe il doare piciorul si nu stie de ce. Da patura putin la o parte, si vede ca pantalonul e sfasiat, si ca e sange in tot patul. Un cutit i-a vegheat somnul. Il ia de-acolo si porneste in cautarea unei salvari.
In dulapul de la bucatarie, intre vasele cu cafea si zahar, gaseste o biluta. O ia si o tine in palma. Pentru ca e atat de mica, uneori ii vine greu sa creada ca ii aduce linistea si fericirea. Uneori crede ca viseaza, e imposibil ca 2 fire de praf sa ii faca atat de bine.
——————————————————————————————————-
Ii sangereaza nasul, dar nu e nimic. O sa-l usture 2 secunde, si apoi ii trece. Isi aprinde, tacticos, o tigara. Trage fumul adanc in plamani, se aseaza pe canapeaua murdara de sange si-si pune picioarele pe masuta de cafea de langa pat. Da peste sticla cu alcool – nici el nu mai stie ce a combinat acolo – si incepe sa rada. La stiri, il arata pe cel mai bun prieten al lui. Arestat pentru posesie de droguri.
Cu superioritatea omului care stie mai bine, trage fumul in plamani si-l scoate rotocoale, pe gura larg deschisa. Are o expresie tampa, dar el crede ca e mai bun ca mine. Usor, usor, cade. Adoarme. Simte si se conecteaza. E in lumea lui. Ochii i se casca, gura ramane larg deschisa. Scrumul ii cade pe haine si pe rana de la picior. Nu simte nimic, isi viseaza propriul vis.
——————————————————————————————————–
Era o vreme in care numele lui era Virtute. Simplu, ascet si cinstit, credea in ceva mai presus de el si respecta regulile si principiile unei societati pe care o credea ideala. Toti erau rai si pervertiti, pana la os se scaldau in ignoranta si rautate. Femeile se vindeau pe bani, barbatilor nu le mai placeau femeile. Copiii de 12 ani sau marinarii jegosi din porturi faceau obiectul atractiei pentru multi dintre tatii si sotii respectabilei comunitati. Nu se mai faceau acte de caritate. Se jefuiau magazine si batrane ziua in amiaza mare. Daca indrazneai sa te ridici si sa iti spui cuvantul, a doua zi toata partile corpului tau isi spuneau cuvantul, fiecare din alt canal.
Noe era amarat, incerca sa schimbe oamenii si sa-i faca mai buni, sa le spuna ca nu e frumos sa-si omoare parintii sau sa-si alunge copiii, nu e bine sa se culce cu vecinul sau vecina, nu e bine sa furi masina altuia, dar pe Noe nu-l asculta nimeni. Toti il credeau nebun, pentru ca el nu facea ca ei.
Noe nu dormea noaptea, pentru ca era ingrijorat. Vorbea cu Dumnezeu si-l intreba, pentru ca ii pasa de toti nebunii din orasul lui. Dumnezeu ii zicea ca timpul lui nu a venit, dar sa aiba rabdare. Noe credea ca va fi bine.
——————————————————————————————————–
Intr-o miercuri seara, Dumnezeu i s-a aratat si i-a zis lui Noe sa-si construiasca o arca mare, mare, cat sa incapa toate vietatile pamantului in ea. Noe s-a speriat putin, dar Dumnezeu a ras si i-a zis „Va ploua putin.”. „Pai de ce nu ma pui sa-mi cumpar o umbrela?”. „Bine, atunci va ploua putin mai mult. Asculta-ma. Spune-le nebunilor sa vina cu tine pe arca. Vreau sa inund pamantul.”. „De ce?”. „Nu mai suport sa vad cat gresiti. Ati umplut pamantul de teroare, lacrimi si durere. Pana si iarba plange in urma voastra.”.
Noe s-a intristat, dar a inceput sa-si faca arca. L-au ajutat si fii lui, chiar daca-si ziceau ca e nebun. Prietenii lui aruncau cu pietre in el. Il considerau idiot.
——————————————————————————————————–
A terminat arca si in noaptea aceea, Dumnezeu i s-a aratat iarasi. I-a spus sa isi ia ce are nevoie si sa se urce pe arca. Va ploua 40 de zile in continuu. Noe a fugit pe la rude si prieteni, le-a zis sa vina cu el, dar erau prea beti si au ras iarasi de el. Fiii sai l-au urmat, tarand cu ei sticle si damigene.
In arca ii asteptau toate animalele pamantului.
A inceput sa ploua, furtuna s-a dezlantuit peste orase. Noe a vazut cum tot ce a cunoscut vreodata moare in ploaia asta salbatica. Prieteni, rude, cladiri.
A inceput sa planga si sa tipe la Dumnezeu. Dumnezeul lui nu mai era bun si drept.
——————————————————————————————————–
Noe striga in cada, agitand pumnii catre o forta nevazuta. Dusul era pornit, si el era in cada cu papusile si jucariile de plus ale fiica-sii. In jurul cazii era o balta mare, si cred ca vecina de jos ii batea in usa. El striga si se lupta cu cineva, iar dusul ii turna apa in cap. Nu-l racorea cu nimic, iar el se credea salvatorul lumii.
Fiica-sa statea speriata, in usa. Strangea la piept o sticla goala – Noe ii luase toate papusile.
Poveste in 3 acte
Partea a III-a – Cand eram una
De ceva timp, ma macina gandul ca rasuflarea mea m-ar da de gol. Sunt nesimtita si rea, cruda si inceata in sentimente. Esti cu mine, in pat. Noapte se lasa peste noi. Tu muncesti mult si vii obosit acasa. Uneori ma rogi sa iti fac un ceai, alteori ma rogi sa te las in pace.
Schisma din mine ma perpeleste, ard in cuptoarele iadului. Privirea ta-i senina, eu ma pierd in programele de la televizor. Ma uit la tine, imi amintesc de el. Sunt egoista si respir ceva de care tu nu ai parte. Sau cel putin nu ai parte cu mine. Ma uit in oglinda si-l vad pe el deasupra mea…
Partea a II-a – Cand eram trei
Merg iarasi, singura. Ploua. A plouat si ieri, si acum doua zile. Pantalonii mei s-au udat pana la genunchi. Am lasat umbrela acasa, ca sa simt ca traiesc. TU nu esti. Ai plecat, la serviciu. Nu e foarte departe, dar ma face sa ma simt departe. Ploaia se repede spre capul si fata mea. Cand ma transform in picatura, ma simt mai rece si mai fluida. Nu mai sunt a mea de cand sunt a ta. Ma intristeaza prezenta ta, ma doare rasuflarea ta, ma simt indepartata si trista, ca o stanca ce iese din ape. Tu esti acolo, ma uzi din cand in cand, dar nu ramai pe mine. Te scurgi si te usuci, te pierzi in tine.
M-am impiedicat. Era acolo. Arata ca oricare altul, poate mai rau ca tine, dar era acolo. Am mers la cafea, apoi a doua zi la alta cafea.
Nu stiu cum, a ajuns in patul tau, cu mine alaturi, gol si cu rasuflare sacadata. Mirosea a curat, fara parfum. Eu eram goala. Tu nu mai erai acolo si am ramas singura cu el.
Partea I-a – Cand eram doi
Dimineata se trezeste in fiecare zi din patul nostru. Cand deschidem ochii, rasare soarele, se face cald si auriu in jur. Astept fiecare clipa si fiecare pas. Te aduc mai aproape, ma macin si ma cantaresc, caci fara tine sunt jumatate de suflet. Am cu o jumatate de bataie de inima mai putin, am o gheara in plus pe suflet. Astept clipa care ne uneste, pentru ca aratam ca un cerc perfect. Ne construim unul in altul si ne inventam, apoi ne inspiram, ne bem si ne mancam, ca sa terminam cu iubirea.