Pot sa-l leg pe Everlast de mai multe momente din viata mea. Are vocea aia grava care calmeaza si versurile care ma fac sa visez cu ochii deschisi.
Povestile lui sunt simple, dar cu greutate, reale si intalnibile (is that even a word?) oriunde.
In 2004, fix dupa ce-am dat bacul, inca mai aveam vechii prieteni de la Scout, din liceu si de la internet cafe-uri. Imi amintesc de vara aceea ca de ultima vara a copilariei, si piesa asta mereu imi va rasuna in urechi in zilele molcome de vara moldoveneasca. Atunci am crescut cu totii si ne-am ratacit in lumea larga, fara sa mai stim unii de altii, uneori, fara sa ne mai pese. Eram deja oameni mari.
In 2006, cand am avut primul calculator, am ratacit prin hardurile din Regie, cautand ceva, pentru ca hardul meu era destul de gol la acel moment. (Era chiar hardul pe care mi-l cumparase tata cand ne-am vazut dupa ce m-am mutat in Bucuresti…) In aglomeratia de pe hub-ul RegieLive am gasit un album de-al lui Everlast. L-am avut pe mp3 player, apoi pe telefoanele mai destepte de dupa. Stiu ca eram usor deprimata, I don’t need no music expert to tell me that.
In 2011, cand inca mai lucram la un site care promova concerte, am aflat ca Everlast va veni, alaturi de La Coka Nostra, in Romania. Am devenit instant fan, chiar daca nu stiam mare lucru despre ei. Am recuperat si am ascultat to ce-am putut. Sunau bine, totul era perfect, era Everlast. Care n-a mai venit, si eu nu m-am mai dus la concert.
Nu stiu cum as putea descrie motivele pentru care-mi place muzica asta trista si sappy si usor girlie (la versuri, cel putin). Nu vreau sa le descriu. Vreau sa ascult concertul asta alaturi de oricine vrea sa-i dea play, pentru ca there is no art like music. Enjoy.