Sa inventez cuvinte.
Sa simt gusturi noi.
Sa vreau mai mult de la mine.
Sa n-am nevoie de nori ca sa invat lectii.
Sa nu-mi fie rusine sa imi suflu nasul.
Sa rad de fiecare data cand incerc sa vorbesc atunci cand sughit.
Sa ma hotarasc ce prajituri imi plac.
Sa stiu din prima ce vreau sa imi spui.
Sa pot sa stau chiar si amortita in bratele tale.
Sa nu-mi pese de nimic dimineata.
Sa pot sa mananc branza in fiecare zi, dar doar din palma ta.
I can tell it’s getting late,
I can hear the ugly snake
Hissing in my ear and holding me near.
As I tremble, as I lie,
As I die,
Little by little inside.
The world comes down at my feet
And I’m loving every part of it.
Bringing me the autumn’s leaves,
Hiding under them like thieves.
Adica vine toamna. Toata dupa amiaza a mirosit a toamna, si tu mirosi a toamna, de dupa ploaie si abur de cafea (da, da, stiu ca e ness, dar pentru mine e cafea).
Stau langa tine si numar de cate ori iti bate inima, si imi place ca m-am ascuns in tine, departe de lume, de ploi si de nori.
Gandurile dau navala, dar nu le alung, si langa rasuflarea ta pot sa adun cuvinte precum „te iubesc”, „te vreau”,
„intotdeauna”.
Adica vine toamna. Si mie imi place toamna, ca e lunga, vine cu paturi calde, cu perne moi, cu cani portocalii si rosii de cafea proaspata. Vine toamna si stiu ca o sa stau mai mult la tine in brate, si o sa impletesc pe mana ta, serpuitor si rece, si o sa-mi incalzesc picioarele intre ale tale.
Adica vine toamna…
Esti intotdeauna liber sa te razgandesti, si sa iti alegi alt viitor, sau un alt trecut.
(Richard Bach – „Indrumar pentru Mesia”).
Am facut o viata jocul altora, mi-am contruit casa in baza cuvintelor lor, si pe terenul lor. Cateodata, imi vopseam coliba in culori vesele, si ei credeau ca in casa mea nu e furtuna. Nu vedeau cum atarnam pe la geamuri, si nu vedeau griul disperat din ea. Cioburile atarnande peste tot erau mascate cu atentie de obloane colorate in rosu aprins, si daca se intampla sa se vada ceva, spuneam repede ca e un mis-en-scene foarte reusit.
Ma mascam, si ma afisam lumii sub masca reusita a omului fericit, tarand cu grija piciorul si bila grea de fier. E greu sa-ti tarasti minciunile, dorind sa fi fost un pic altfel, un pic mai bun, un pic mai vesel, un pic mai atent si mai rasfatat. E greu sa te prefaci ca neatentia altora nu te atinge, si sa te prefaci ca-ti pasa de niste oameni care nu te intregesc. E usor sa te prefaci ca nu te intereseaza sa cauti, si sa respingi cautarea, din motive de simpla lene. Cand lasi focul din tine sa se stinga, incet-incet, dispari si tu cu el. Cand te uiti la aer, o sa vezi ca nu mai ies decat aburi razleti din tine, fara caldura si fara lumina.
Vreau sa ma aprind, sa fiu din nou foc si lumina. Vreau sa zambesc, si sa fiu fericita. Vreau sa ma tii in brate, si sa fie liniste. Sa respiri in parul meu, si sa-mi redecorezi sufletul in armonie. Vreau sa fii langa mine cand e liniste si lumina, si cand se face iarasi noapte, sa ma trezesc langa tine, si sa imi dau seama ca e doar un cosmar. De fapt, e cald, e lumina, e liniste, si tu respiri in parul meu.
Unii suntem catei, unii suntem carti de joc, unii suntem cersetori, unii suntem trestii in vant si picaturi de ploaie.
Suntem prosti si creduli, suntem infimi, fire de praf, lacrimi sarate, amintiri adunate, miros de vechi, parfum de nou.
Gandurile ni se vad prin par si prin ochi, pielea aduna jeg si ani, talpile ne dor, incet-incet, surasele ne mor… Pe buze.
Si tot pe buze, tot acolo, e numele nostru. Ne strigam unii pe altii, si numele si ura, statutul, povestea, minciuna, adevarul. In cuvinte, se aduna uneori tot si de multe ori nimic. Si cand imi vars cuvintele, nu iese nimic. Nu iese nici sange, nici viata, nici durere.
Ma golesc, ma intorc, vapaia din mine se stinge. Sunt doar un caine, o carte de joc.
O cersetoare. O trestie in vant. O picatura de ploaie.
Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…
Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.