toate imi vorbesc cuvinte
rasfirante-adanc in minte,
si prin apa, prin morminte,
eu barfesc de cele sfinte.
uite ceasul cum se trece,
mai ceva ca apa rece
ce era sa ma inece
nu intr-o secunda,-n zece.
uite timpul tavalug,
se ascunde in cosciug,
nici de n-am un betesug,
nu-s prilej de vreun belsug.
viata dulce de amara,
de cu zi si pana-n seara,
tu ma tii ca intr-o gheara,
pana moartea ma omoara…
Sa inventez cuvinte.
Sa simt gusturi noi.
Sa vreau mai mult de la mine.
Sa n-am nevoie de nori ca sa invat lectii.
Sa nu-mi fie rusine sa imi suflu nasul.
Sa rad de fiecare data cand incerc sa vorbesc atunci cand sughit.
Sa ma hotarasc ce prajituri imi plac.
Sa stiu din prima ce vreau sa imi spui.
Sa pot sa stau chiar si amortita in bratele tale.
Sa nu-mi pese de nimic dimineata.
Sa pot sa mananc branza in fiecare zi, dar doar din palma ta.
Pentru ca am visat ca mor. De fapt, nu de aceea, ci ca sa visez ca mor.
Scriu cuvinte, insir litere in rand, cu grija, curat, ca si cum as avea o penita aurita. Si simt nevoia sa povestesc de ce mor incet, in mine, uneori.
Caut moartea, fara s-o caut. Am stiut-o mereu, am avut-o cu mine.
S-a involburat deasupra mea, in copilaria mea fara pata. Au trecut prin mine patimi, si timpul nu m-a atins cu patina lui.
Cand mi se face dor de mine, mai mint putin, pentru ca intre doua rasuflari cu iz de cafea, ma regasesc rece si distanta.
As fugi si n-as fugi, dar din pacate nu ma tin picioarele. Vreau sa merg undeva unde nu cunosc pe nimeni, dar din pacate oamenii mi se deschid atat de repede. Si unde as putea sa ma duc, sa mor linistita, fara sa vorbesc cu oamenii?
Ma transform in poeta, si-mi arunc cuvintele la cos. Imi inghit saliva cu gust salciu-amar. Lacrimile ma spala pe fata si sarea din ele imi place.
Simt cum ard incet, o flacara porneste din mine. Ma mistuie, desi e formata din picaturi de apa. In loc sa ma ude, ard ca acidul. Ma descompun in mine, si ma simt fericita si eliberata. Cand nu mai sunt deloc, voi fi a mea. Pa-pa!