Pentru ca am visat ca mor. De fapt, nu de aceea, ci ca sa visez ca mor.
Scriu cuvinte, insir litere in rand, cu grija, curat, ca si cum as avea o penita aurita. Si simt nevoia sa povestesc de ce mor incet, in mine, uneori.
Caut moartea, fara s-o caut. Am stiut-o mereu, am avut-o cu mine.
S-a involburat deasupra mea, in copilaria mea fara pata. Au trecut prin mine patimi, si timpul nu m-a atins cu patina lui.
Cand mi se face dor de mine, mai mint putin, pentru ca intre doua rasuflari cu iz de cafea, ma regasesc rece si distanta.
As fugi si n-as fugi, dar din pacate nu ma tin picioarele. Vreau sa merg undeva unde nu cunosc pe nimeni, dar din pacate oamenii mi se deschid atat de repede. Si unde as putea sa ma duc, sa mor linistita, fara sa vorbesc cu oamenii?
Ma transform in poeta, si-mi arunc cuvintele la cos. Imi inghit saliva cu gust salciu-amar. Lacrimile ma spala pe fata si sarea din ele imi place.
Simt cum ard incet, o flacara porneste din mine. Ma mistuie, desi e formata din picaturi de apa. In loc sa ma ude, ard ca acidul. Ma descompun in mine, si ma simt fericita si eliberata. Cand nu mai sunt deloc, voi fi a mea. Pa-pa!
Despre moarte, in cateva cuvinte…
7