Arhive etichete: recenzie

Muse – Madness

Posted on by
Răspunde

Review neasteptat (din lipsa de rabdare si din prea mult entuziasm). Madness are o zi pe YouTube. A fost pe repeat toata ziua. Comentarii pe marginea articolului de pe Wikipedia:

According to NME, „Madness” draws influences from Queen’s „I Want to Break Free”, George Michael’s „Faith” and some instrumental elements of his other hit I Want Your Sex.

During a preview on French site Jeuxactu, the song was said to resemble Depeche Mode and describes it as ‘calm, languid and sweet’. It is also said to heavily resemble the track „Undisclosed Desires” from the band’s previous album, The Resistance.

Can’t really see the resemblance, doar o tenta de Angels and Airwaves in aer, sunetul distant rock pe care-l au ei de fiecare data, sunet care vine cu goose bumps la pachet, si vocea lui Bellamy, la fel de sigura pe ea ca intotdeauna, indepartata si rece, si totusi calda si sfioasa.

Matthew Bellamy stated that the song started as a personal reflection after a fight with his girlfriend; and how after she had gone to her mothers house he began to realise „yeah, she was right, wasn’t she?”.

By now, he should’ve known that she’s always right. 🙂

In a separate interview, Bellamy stated the song was the band’s attempt to strip down the sound of the album, and that the song has its roots in 12 bar blues with gospel, soul and R&B influences. He went on to conclude that, „It’s the song I’m probably most proud of on the album for sure.”

Iar in ciuda fanilor pe care ii vor pierde cu acest album, ma bucura sa-l vad atat de mandru de ceea ce a facut. Pentru ca tot timpul vede alta cale, si chiar daca nu e apreciata de ortodocsi, ii vine ca o manusa.

N-am avut rabdare sa ma uit la clip. Am vazut ca e mostly un amestec de imagini haotice si mi se pare ca seamana la culori foarte mult cu „Time Is Running Out”.

Ca sunet, Muse s-a indepartat de ce faceau pana acum. Au imbratisat dubstepul si-l folosesc peste tot. Sound-ul e clear de alte sunete, iar repetitia lor poate deveni obositoare pentru fanii obisnuiti cu stadium anthems pline de energie livrate de Muse pana in 2009. Bine, dupa „The Resistance” am observat un curent intre fanii vechi, care si-ar fi dorit ca trupa sa aprofundeze directia aia mai mult. Pe mine, albumul din 2009 m-a lasat un pic indecisa, eu nefiind fana a muzicii fara cuvinte (intre timp, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu de tot).

Mi-a placut cum a descris Matthew Bellamy albumul – „christian gangsta rap jazz odyssey, with some ambient rebellious dubstep and face melting metal flamenco cowboy psychedelia.” si am incredere in his mixing capabilities, asa ca abia astept sa vad cum suna.

„Madness” pare statica. Ar fi putut fi promovata si fara album. E o piesa care se descurca bine si singura si sunt sigura ca va reusi sa prezinte albumul exact asa cum e. E o piesa cu personalitate. In prima faza, pare usor inchisa, datorita ritmului cadentat si fix, fara prea multe inflorituri. Sunetele sunt putine, ritmul nu e elaborat, instrumentele ies in fata unul cate unul si ocupa bune bucati din piesa. Cel mai mult mi-a placut declaratia Rolling Stone:

Rolling Stone stated that the single sees Muse „swap bombastic bass brutality with wubby subtleties as Matthew Bellamy croons over a surprisingly gentle pop track.”

Desi n-as descrie bass-ul ca fiind brutal, the wubby subtleties sunt un pic mai mult de atat si piesa evolueaza si creste incet, dar sigur catre momentul cheie de la minutul 3:30, unde se intampla minuni:

And now I have finally seen the end
(Finally seen the end)
And I’m not expecting you to care
(Expecting you to care)
But I have finally seen the light
(Finally seen the light)
I have finally realized
(Realized)
I need to love
I need to love

Come to me,
Just in a dream
Come on and rescue me.
Yes I know, I can be wrong
Maybe I’m too headstrong
Our love is
(Ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma…)
Madness

Spre asta creste toata piesa si merita sa asculti 3 minute si jumatate de dubstep-wannabe, pentru a simti energia asta. Goose bumps moment.

Albumul lunii august: Sigur Rós – Valtari

Posted on by
Răspunde


Citeam ceva despre Monarch Programming. Am ajuns la un articol despre clipul „Fjögur Píanó” al celor de la Sigur Rós. Islandezii canta de o mie de ani (de fapt, doar din 1994) si i-am evitat elegant pana anul acesta.
Am citit articolul de la Vigilant Citizen si am fost curioasa sa dau play.

Clipul piesei „Fjögur Píanó” este extraordinar de bine facut, ideea (pentru mine) generala fiind aceea de toxic relationship, mixed with drugs. Dar nu despre clip e vorba aici.

Fiind la serviciu cand am dat peste „Fjögur Píanó”, nu am avut la dispozitie decat YouTube-ul, so I kinda raped the play button.
Ajunsa acasa, insa, am luat albumul cu totul, i-am dat play o data, am intrat intr-o stare vecina cu goose bumps on the highest cloud si am fugit la dus.

„Valtari” (in engleza „Roller”) e cel de-al saselea material al trupei, lansat pe 23 mai 2012. Cred ca stiu ce faceam pe 23 mai 2012… 🙂

N-as putea sa descriu decat o stare generala a pieselor. O stare de surreal si ethereal si dreaming wide awake si floating si tot ce vrei. E o caldura care-ti raceste pielea si te arde din interior. E ca picatura de ploaie de vara, care nu e atat de rece si totusi pielea ta se face mii de brobonele mici,
perfecte. E soundtrack-ul perfect pentru o zi de vara. Sau o ploaie de vara. Sau o frunza calcata toamna in picioare. Sau prima ninsoare. Primul mugure pe o crenguta. Primul zambet. Ultimul zambet.

Tracklist (o sa pun in paranteze traducerea aproximativa, conform Wikipedia):

Ég anda (I Breathe) – imi aduce un pic aminte de space rock-ul celor de la Angels and Airwaves, usor metalic, propovaduitor, calmant si rece, vocea e atat de ciudata si totusi familiara, intreaga compozitie bate spre electronica fara sa fie impersonala; din partea mea, 9.5

Ekki Múkk (Not a Sound) – ma face trista, fara sa cad in depresie, ma face sa vreau sa fiu tinuta in brate, ma face sa vreau sa beau lapte cald, sa stau sub patura si sa respir doar liniste; un 9 curat

Varúð (Caution) – daca ar fi sa ma iau dupa titlul in engleza, piesa pare a cautionary tale spusa bland de o bunica, while gently stroking your hair; as zice un 8, pentru efectul usor impersonal pe care mi se pare ca il are

Rembihnútur (Tight Knot) – printre preferatele mele, fara sa stiu ca s-ar numi Tight Knot in engleza, am senzatia unei confesiuni intre 2 iubiti, care culmineaza cu sentimentele care coplesesc si in urma carora ramai ca o stanca izbita de valuri, neclintita, dar uda, un pic mai macinata si mai goala,
mai sincera si mai curata; nota 10 pentru energia pe care mi-o da de fiecare data (e oricum noua mea obsesie, s-ar putea sa fiu un pic biased)

Dauðalogn (Dead Calm) – e too dead, too calm, in ciuda unei compozitii (din punct de vedere tehnic) perfecte; pentru mine e prea trista si risc sa cad in depresie, drept urmare fac un slalom pe langa ea si ii dau un 7.5

Varðeldur (Campfire) – este una din piesele hauntingly beautiful, ai senzatia ca sunetele te coplesesc si te impresoara, ca din toate directiile vine mirosul de ger al Islandei, de care poti scapa doar la adapostul unui ceai negru fierbinte; ii dau un 10 (de fapt, as da un 11, daca as putea)

Valtari (Roller) – piesa care da numele albumului e mult prea rece si, desi construita practic in aceeasi directie ca restul pieselor, does not stand out si e prea distanta ca sa lege amintiri cu mine; 7.5?

Fjögur píanó (Four Pianos) – e grava, dar e sincera, e trista, dar parca are o raza de speranta, e sunetul care se propaga in aer si se sparge de tine, te invaluie, te cuprinde si te incalzeste si iti da un feeling de „home”; pot sa-i dau 11?

Albumul e wow. E un tot unitar care, desi are piese care ies foarte bine in evidenta, e destul de uniform incat sa-l percepi pe tot la fel, sa iti dea mereu aceeasi stare. Sigur Rós au colaborat cu mai multi regizori pentru clipuri de promovare a pieselor de pe „Valtari”, dandu-le mana libera si nepunand „STOP” in fata creativitatii. Mi-a placut acest experiment, care a facut si mai usoara acceptarea experientei Sigur Rós.
Sursa poza.

Lady Gaga: Review-ul unui concert la care n-am fost, desi as fi vrut…

Posted on by
Răspunde

Tocmai s-a terminat ceea ce a fost concertul anului. N-am zis-o eu, au zis-o unii care au fost acolo.
Daca saptamana trecuta as fi zis ca highlight-ul anului in materie de muzica e concertul Poets of the Fall de la ARTmania (carora le multumesc pentru ca m-au contactat si mi-au oferit invitatiile castigate la Zelist… Oh wait! nu m-au contactat si nu mi-au oferit nimic), astazi incep sa regret ca nu am vazut-o pe Gaga pe viu, sa o vad cum tremura alaturi de fanii ei in timp ce le canta „Hair” sau „Speechless” sau „Bad Romance”, sau orice are vreun hint de hit.

De Poets of the Fall m-am lamurit. Ii voi vana prin Europa, pentru ca oricum muzica lor e facuta sa fie savurata la foc incet, intr-un pub nu foarte aglomerat, unde toata lumea e fan si stie versurile si-l poate acoperi cu spor pe Marko.

De Lady Gaga nu stiu ce sa spun. OK, pentru unii e Satana personificata, Anticristul venit pe pamant, Lucifer coborat din ceruri. E plina de simboluri si de tupeu si de ostentatie vizavi de tot ce e sfant, normal si drept. Si de aia ne place. Ea e artista care nu vrea sa comenteze daca se imbraca sau nu in blanuri artificiale, pe motiv ca ar fi ipocrita sa sustina ca respecta animalele, cand s-a imbracat in hidoasa ei rochie de carne acum 2 ani.

Lady Gaga e artista care te invita sa fii openly gay, chiar daca nu esti, doar ca sa-ti arati sustinerea fata de „free love”. E noua Madonna, noul Alice Cooper, noua Grace Jones si noul rebel al muzicii, copilul urat al Americii, care si-a depasit cu mult dorinta initiala de a scrie cantece bune.

E un artist vulnerabil si asta o vezi doar cand e pe scena. E artistul care comunica foarte mult cu publicul si stie cum sa-si tina fanii aproape. Stie sa-i faca sa se simta speciali. Stie sa-i aduca langa ea si apoi sa le dea aripi. Plange si sufera alaturi de ei si se bucura de sustinerea lor totala. E artista care doboara recorduri dupa recorduri si careia nimeni nu-i vede ochii obositi si tristetea si voma de dupa scena.

La finalul zilei, dupa ce Gaga delivered, Stefani Germanotta se intoarce cu spatele la public si, cred eu, ramane singura, se sting luminile si curg lacrimile.

Regret ca n-am fost la Gaga, dar stiu ca publicul a intampinat-o atat de frumos, incat sunt sigura ca va mai veni la noi, si-atunci n-o sa o ratez pe Mother Monster. O sa vin sa-i vad palariile si rochiile din par si carne si globurile in care se inveleste. O sa vin sa o aud cum impartaseste cate putin din gandurile ei cu noi. O sa vin sa o vad dansand, ca o nebuna, owning the stage from left to right and up and down. O sa vin sa o vad, sa-mi smulga o lacrima si-un zambet si o sa dansez, sperand ca o sa cante „Boys Boys Boys”.

Alte pareri: 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Las aici primul concert cu Lady Gaga pe care l-am vazut eu. This is when I fell in love with her.



Review: The Killers – Runaways

Posted on by
2

Am tot incercat sa scriu un review pentru albumul lunii iunie, care ar fi trebuit sa fie Maroon 5 – Overexposed. Somehow, n-am reusit sa ma adun sa scriu cuvinte despre el. L-am ascultat, mi-a placut, dar nu am putut vorbi despre el.

The Killers au lansat o piesa noua, alta decat traditionalul cantecel de Craciun, o piesa care va fi pe urmatorul album.

Piesa „Runaways„, ce va fi inclusa si pe „Battle Born” (fraza apare pe steagul statului Nevada) nu e noua, nu e inedita, nu e wow. E doar Brandon Flowers, plain and simple. O fi fost vreo piesa ce n-a mai avut loc pe „Flamingo” (albumul sau solo lansat in 2010), pentru ca mi se pare acelasi sunet usor ratacit si confuz, de copil care nu stie incotro s-o apuce.

Povestea e clasica. Am vazut-o si in „When You Were Young”, si in „A Dustland Fairytale”, poate chiar si in „This Is Your Life” sau in „Jilted Lovers & Broken Hearts”.

Chitara imi aduce aminte de „Crossfire”. Bass-ul de piesele vechi de la The Killers. Imi place ca-mi da senzatia de hotarare, „all is settled”, „I know what I want now”.

Pe scurt, nu e nimic out of the ordinary de la Mr. Flowers & The Killers. Pe de alta parte, nici nu-mi doream. Mi-e dor de povesti despre Las Vegas, sins & sinners, oameni pentru care dumnezeu e aproape dupa o gura de alcool, mi-e dor de povestile lor care miros a iarba si tigara si a trailer park or smth.

Nimic nou, dar totusi perfect personal. Imi aduc aminte de 2009. 1 iulie 2009. Ploaie si The Killers.

PS: haven’t seen the video. Yet.

Albumul lunii mai: Marilyn Manson – Born Villain

Posted on by
Răspunde

Pe Born Villain îl aștept de mult, cam de când a plecat Tim Skold de la Manson și cam de când Twiggy a revenit, întru satisfacția vechilor fani. Ăștia vechii au crezut că Twiggy e ceea ce are nevoie formația, deși eu plângeam după sunetul dur al suedezului și îi ascultam albumele solo.

Manson a descris albumul în multe feluri, cel mai sexy atribut fiind „suicide death metal”, cel mai aproape de adevăr.
În fapt, albumul e standalone, nu poate fi legat decât probabil de tranziția lui Brian Warner ca persoană. Ascultându-l, simt nevoia acută a omului de oameni și poate că citesc mai mult decât e acolo, dar nicicând Manson nu și-a descris un album mai bine.

Born Villain debutează pervers cu „Hey, Cruel World…”, o colaborare violentă între Twiggy și Vrenna, oameni de bază în formație. Urmează single-ul „No Reflection”, copil sălbatic între cei 3 piloni (Manson, Twiggy, Vrenna) și „Pistol Whipped”, o piesă leneșă, cadențată și nesimțită.
Încep să răsară bijuteriile ascunse, pline de referințe obscure și mai puțin obscure. „Overneath the Path of Misery” – un strigăt dureros după ceva. „Slo-Mo-Tion”, furioasă, sexy, sălbatică, tristă, beată – amalgam de tot. „The Gardener” e vulgară și reală, dovada clară că între Twiggy și Vrenna se pot naște mulți copii. „The Flowers of Evil” e plină de metafore, la fel cum e și „Children of Cain”.

„Children of Cain” e o piesă specială, e creația lui Manson și îl auzi strigând pe toate cele 5 minute și 17 secunde. Merită doar ea timp special de ascultat, timp de meditat, timp de ucis, timp de sinucis… Trădare, trădare, de 3 ori trădare. A sinelui.

„Disengaged” – știu că e acolo, dar nu e memorabilă. Habar n-am ce să spun despre ea, deci probabil că nu merită cuvinte. „Lay Down Your Goddamn Arms” – în stilul industrial pur, cooperare între Twiggy și Vrenna, as usual, e dură, sinceră, violentă și pură. E cum ar trebui să sune Manson dacă ar fi un copil cuminte, cu guleraș apretat. Dar nu e.

„Murderers Are Getting Prettier Every Day” e un titlu demn de cancan, la prima vedere, dar la prima ascultare te lovește sunetul industrial care vine natural, la chemarea lui Manson. „Born Villain”, piesa care dă și titlul albumului, emană ceva western pentru urechile mele – aștept din clipă în clipă un duel între Manson și Manson. Îl aștept beat, cu țigara în colțul gurii, în ușa bodegii, cu o pălărie cu boruri largi și o vestă soioasă pe el. „Breaking the Same Old Ground” e o piesă anxioasă, nerecomandată deprimaților sau celor on the edge, o piesă supărat de sexy. „You’re So Vain”, în original a lui Carly Simon, colaborare cu Johnny Depp, este cea de-a doua piesă la care a făcut cover care-mi place (prima fiind Personal Jesus).

Citind review-ul, îmi dau seama că albumul poate fi catalogat drept „sexy suicide death metal”, with a hint of roughness and S&M, de ascultat într-o după amiază în care ești transpirat, obosit de lume, supărat, dezamăgit, o zi în care să îți vină să urli și să iei cuțitul și să nu știi ce să faci cu el.

Tracklist:

„Hey, Cruel World…” – 7
„No Reflection” – 8
„Pistol Whipped” – 8.5
„Overneath the Path of Misery” – 10
„Slo-Mo-Tion” – 10
„The Gardener” – 10
„The Flowers of Evil” – 10
„Children of Cain” – 10
„Disengaged” – 5
„Lay Down Your Goddamn Arms” – 9.5
„Murderers Are Getting Prettier Every Day” – 8
„Born Villain” – 8
„Breaking the Same Old Ground” – 8
„You’re So Vain” (featuring Johnny Depp) – 9

Sursă poză.

Linkin Park – review de concert

Posted on by
6

6 iunie, 2012. Bucuresti. Romexpo. Nume de cod: Linkin Park.

Am venit cu un 331 de la Romana, inghesuita intre alti oameni care se duceau spre concert. Toata lumea era entuziasmata si enervata de traficul dubios de pe Dorobanti, dar in acelasi timp toata lumea astepta cu nerabdare concertul.

Dupa cateva neintelegeri pe motive organizatorice si de orientare, am ajuns la locul cu pricina. Primul lucru observat: ce putina lume era. Al doilea: cat de putini oameni dansau (am ajuns fix pe Zdob si Zdub – Videli Noci).

Ne-am instalat aproape de gardul ce despartea Gazonul B de A, fix in spatele turnului de filmare si a cortului de sunet. In jur, oameni cu varste cuprinse intre 12 si 52 de ani, copii nesupravegheati, fete venite sa-l iubeasca pe Chester (sau pe Mike, who knows?) de la distanta cu un sutien intre ochi, baieti cam derutati, niste hipsteri care n-ar fi recunoscut ca-s hipsteri si tot asa…

Pe la un 8.20 a inceput spectacolul. Setlistul final de la Bucuresti a fost:

Tinfoil
Faint
Papercut
With You
Runaway
Given Up
Blackout
Somewhere I Belong
(2012 ext. intro)
New Divide
A Place for My Head
New Divide
Lies Greed Misery
Points of Authority
Waiting for the End
Breaking the Habit
Leave Out All the Rest / Shadow Of The Day / Iridescent
(Ballad Medley)
The Catalyst
What I’ve Done
One Step Closer
Burn It Down
In the End
Numb
Bleed It Out

Momentele mele de maxima bucurie: Papercut, With You, Runaway, Somewhere I Belong, A Place For My Head, Points of Authority, Breaking the Habit, Ballad Medley-ul, One Step Closer, In The End, Numb si Bleed It Out.

A fost un blend frumos de piese vechi si noi, balade si chestii puternice, pe care se imbinau placut growlurile lui Chester cu rapul lui Mike. Trupa a fost profesionista, exceptand vreo cateva mici floricele ale tobosarului (la inceput si la sfarsit), cand a scapat cu mana pe tobe si a sunat de parca a intrat pisica intre oale (sunt rea), si alte cateva mici improvizatii ale chitaristului, care a crezut ca e la Pink Floyd pentru 5 secunde.

In ciuda setlistului foarte bun, n-am inteles sunetistul ce facea. Cred ca am auzit concerte Vita de Vie cu sunet mai bun ca acolo. S-a stricat o parte din atmosfera doar cu asta. Apoi, publicul. Static (cel putin la Gazon B), jumatate de Gazon A – gol total. Partea stanga de la Golden Circle si Tribuna – un pic mai animate, dar cam atat. Momente de maxim amuzament: drunk people running around prin perimetrul de la Gazon A, ca deh… Oricum nu dansa nimeni. Ah, si o tanti de la BGS, supposedly with a great ass. Partea de visuals a fost foarte faina, s-a impletit frumos cu ce cantau baietii aia.

Per total, a fost un concert care a meritat. Merita si acum 10 ani, si acum 5 ani, si in prezent. Nu garantez ca as fi mers daca era peste 5 ani. Meritau un public mai activ si mai multa lume in general. Meritau un sunet mai clar. Ar fi fost ideal daca ar fi inceput la 9.30, ca sa ma pot bucura de visuals pe bune, nu la 8.20, cand e lumina afara si reflectoarele alea nu fac nimic special. Sa zicem un 8. Pentru ca n-au cantat Crawling si nici nu s-au intors la Encore. Si au avut si steagul pus invers.

Sursa poza si setlist.

Bucureștiul citește poezie – Seara George Bacovia

Posted on by
Răspunde

Ieri am participat, mai mult din întâmplare, la un eveniment realizat de membrii ARCEN. ARCEN înseamnă Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate și e un grup de tineri care vor să împrăștie puțină cultură prin praful Bucureștiului.

Aseară l-am ascultat pe Bacovia și l-am recitit cu ochii minții, în cadrul spectacolului-eveniment de la Cinemateca Eforie. Trebuie să recunosc că e unul din cinematografele mele preferate, din cauza aerului de vechi și din cauză că acolo mereu rulează filme… Să le spunem diferite de restul filmelor din cinematografe. Plus, are și valoare sentimentala pentru mine.

Voluntarii ARCEN au urcat pe scenă, într-un spectacol destul de bine realizat, și l-au prezentat pe Bacovia unui public deschis și bucuros de poezie. Muzica, un pian trist pe fundal, și proiecțiile (fotografii de Mirona Radu și picturi de am-uitat-cine-și-îmi-pare-rău) au întregit tabloul dezolant din poezia bacoviană.

Într-adevăr, talentul actoricesc a șchiopătat pe alocuri, alteori a fost un pic prea mult, dar în final, bucuria de a vedea și altceva, care până la urmă a fost mai bun decât multe din filmele făcute în ultimii ani, a depășit acest neajuns. Credeam că voluntarii ARCEN sunt studenți la teatru sau ceva pe-acolo, dar uitându-mă pe pagina organizației, văd că sunt oameni de la Geografie, Istorie, ASE, așa că pot trece cu vederea momentele în care jocul n-a fost suficient, momente oricum înnobilate de plăcerea și pasiunea depusă de ei.

Surpriza serii pentru mine a fost momentul în care organizatorii au împărțit microfonul cu publicul, pentru a-i lăsa să recite din Bacovia. Cu un volum de poezii în brațe, rămas cadou (din ce am înțeles), fiecare se putea apropia de scenă pentru a citi din poetul nostru trist.

După citirea versurilor bacoviene, organizatorii au anuțat alte evenimente, unul pentru aprilie (Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate) și unul de citire de poezie (dar n-au vrut să divulge misteriosul poet) în luna mai.

Mi-a plăcut seara de poezie, în vâltoarea evenimentelor uităm să ne oprim pentru o clipă pentru a vedea și altceva. Mai multe informații despre ARCEN și evenimentele organizate de ei puteți găsi aici.