Review (and disappointment): 2CELLOS & Naya Rivera – Supermassive Black Hole

I am late to the party, yet again, but I can’t help it! Life gets into the way everyday, so… Some news just arrive a lil’ bit late.

First of all, I love 2CELLOS. Who does not know what 2CELLOS are, please check their Youtube channel for further information on the matter.

Next, I love Naya Rivera. If you don’t know who this lovely lady is, then maybe you’re not a Glee fan (like yours truly), so I’d go ahead and suggest one of her songs in the TV show. Mostly covers of Miss Tina Turner, Michael Jackson and Amy Winehouse. Regardless, she’s kept in the background, used when the producers want to teach us about mean & vile things to say, or about LGBT, or when they want an awesome number on the TV show, spiced up with some Latina sexyness.

I also love Muse. Ever since I was a little girl, Muse was among my favorites, and that didn’t change a bit through out the years.

I also love „Supermassive Black Hole” by Muse. It’s one of their songs that always had a place in my playlists, and rare were the moments when I used the power of skipping songs when the song came up.

So I thought „hmm, „Supermassive Black Hole” covered by 2CELLOS and Naya, this MUST be awesome!”

Except it wasn’t. The video looks kitsch-ey, Naya Rivera looks like a trashy Catwoman, even though her level of hotness is usually over 9000. 2CELLOS blend ok in the futuristic background, I don’t get what’s with the 3D chess game, but ok…

The song is the worst part of this combo. I haven’t heard a song so bad by 2CELLOS (not counting the weird collaboration between them and RHCP). Naya’s vocal abilities aren’t used full power. We’re given some weird auto-tune or whatever that is, in a lame atempt to copy whatever Matt Belamy managed to make out of „Supermassive Black Hole” something incredibly awesome.

Friday music

Weird music and videos for a beautiful Friday… Enjoy!

MGMT – Electric Feel (omg, that bass line!)

The Killers – Spaceman (awesome video of the awesome Killers when they were not that awesome)

Maroon 5 – One More Night (yeah, sue me!)

Gorillaz – Feel Good Inc. (what else can I say?)

The Cardigans – My Favourite Game (Memory Lane)

Carly Rae Jepsen – Call Me Maybe (childish, but still fun)

The Knife – Heartbeats (the weird official video, not the awesome live version)

Kleerup ft. Lykke Li – Until We Bleed (to be listened to only after 2 am – when everyone knows nothing good happens)

Kings Of Leon – Notion (preparing to get really-really wasted? you’ve found your perfect song)

Ellie Goulding – Anything Could Happen (girls need action, too!)

Skrillex feat. Sirah – Bangarang (don’t wait for the drop)

Nelly Furtado – Big Hoops (Bigger The Better) (it’s bigger and it’s better!!!)

White Lies – Death (summer, oh, how I miss the summer…)

Chris Brown – Don’t Wake Me Up (yes, he beats women, but this song is perfect for a Friday night out)

Rammstein – Engel (no Friday night is perfect without Rammstein)

Rammstein – Sonne (for an awesome Friday, take 2 Rammsteins)

Calvin Harris – Feel So Close (you know why!)

Velvet Revolver – She Builds Quick Machines (how can you not like this?!)

IAMX – Spit It Out (sad and depressing, perfect for 4 am)

Muse – Starlight (this should start your night)

Robyn – Cobrastyle (better than the original)

Angels & Airwaves – Valkyrie Missile (please, reserve this awesome song for your own pleasure, at home, in complete silence. enjoy it.)

Rihanna – You Da One (dance, baby, dance!!!)

No Doubt – Settle Down (because of the ska)


Muzica e pentru orice. Asa cum in filme avem soundtrack-ul care mentine echilibrul psihologic al personajelor, asa trebuie tratata muzica si in viata reala.

De multe ori aud fraza „I can relate to that!”, auzind o piesa. Uneori sunt eu persoana care o gandeste.

Am muzica pentru plans. Muzica pentru ras. Muzica de dormit. Porn music. Sexy music (which is different). Angry music. Drive-insanely-fast music. Sports music. Muzica de stat. Muzica de facut treaba. Muzica de linger.

Cineva mi-a zis o data ca toata viata mea e un soundtrack. Si da, este. Si am nevoie de sunetele astea, si am nevoie de cuvintele de pe ele, si am nevoie de toata galagia lor, ca s-o acopar pe cea din mine, si pe cea de-afara, si pe cea din lume…

Muzica nu e galagie. E sentiment. Si imi place cand mi se zbarleste pielea. Imi place cand simt ca inima imi bate mai repede si respiratia mi se intretaie, ca dupa o fuga lunga. Iar uneori ma intreb daca fug de mine, atunci cand fug in muzica…

Muzica nu e galagie. Deschide ochi si deschide inimi si, in timp ce ma inchid in mine mai adanc, simt cum ma deschid, mai pura si mai fara pata.

Muzica nu e galagie. E suflet si e putere si, daca nu e putere, ti-o da, ti-o arunca cu totul si te loveste cu ea, fara mila si fara tagada.

Cum as putea sa ignor strigatele din muzica, tacerile lungi si suferintele aprinse? Ma simt atat de atinsa de tot ce e nota, tot ce e cuvant, si-mi place s-o absorb in mine secunda cu secunda, pana ce toata fiinta mea devine sunet. Si stiu ca, orice s-ar intampla, muzica e acolo, perete intre mine si lume, caci lumea mea e departe si lumea mea e sfanta si lumea mea-i curata. Aici nimic nu e negru, e liniste si pace si sunt acasa.

Muse – Madness

Review neasteptat (din lipsa de rabdare si din prea mult entuziasm). Madness are o zi pe YouTube. A fost pe repeat toata ziua. Comentarii pe marginea articolului de pe Wikipedia:

According to NME, „Madness” draws influences from Queen’s „I Want to Break Free”, George Michael’s „Faith” and some instrumental elements of his other hit I Want Your Sex.

During a preview on French site Jeuxactu, the song was said to resemble Depeche Mode and describes it as ‘calm, languid and sweet’. It is also said to heavily resemble the track „Undisclosed Desires” from the band’s previous album, The Resistance.

Can’t really see the resemblance, doar o tenta de Angels and Airwaves in aer, sunetul distant rock pe care-l au ei de fiecare data, sunet care vine cu goose bumps la pachet, si vocea lui Bellamy, la fel de sigura pe ea ca intotdeauna, indepartata si rece, si totusi calda si sfioasa.

Matthew Bellamy stated that the song started as a personal reflection after a fight with his girlfriend; and how after she had gone to her mothers house he began to realise „yeah, she was right, wasn’t she?”.

By now, he should’ve known that she’s always right. 🙂

In a separate interview, Bellamy stated the song was the band’s attempt to strip down the sound of the album, and that the song has its roots in 12 bar blues with gospel, soul and R&B influences. He went on to conclude that, „It’s the song I’m probably most proud of on the album for sure.”

Iar in ciuda fanilor pe care ii vor pierde cu acest album, ma bucura sa-l vad atat de mandru de ceea ce a facut. Pentru ca tot timpul vede alta cale, si chiar daca nu e apreciata de ortodocsi, ii vine ca o manusa.

N-am avut rabdare sa ma uit la clip. Am vazut ca e mostly un amestec de imagini haotice si mi se pare ca seamana la culori foarte mult cu „Time Is Running Out”.

Ca sunet, Muse s-a indepartat de ce faceau pana acum. Au imbratisat dubstepul si-l folosesc peste tot. Sound-ul e clear de alte sunete, iar repetitia lor poate deveni obositoare pentru fanii obisnuiti cu stadium anthems pline de energie livrate de Muse pana in 2009. Bine, dupa „The Resistance” am observat un curent intre fanii vechi, care si-ar fi dorit ca trupa sa aprofundeze directia aia mai mult. Pe mine, albumul din 2009 m-a lasat un pic indecisa, eu nefiind fana a muzicii fara cuvinte (intre timp, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu de tot).

Mi-a placut cum a descris Matthew Bellamy albumul – „christian gangsta rap jazz odyssey, with some ambient rebellious dubstep and face melting metal flamenco cowboy psychedelia.” si am incredere in his mixing capabilities, asa ca abia astept sa vad cum suna.

„Madness” pare statica. Ar fi putut fi promovata si fara album. E o piesa care se descurca bine si singura si sunt sigura ca va reusi sa prezinte albumul exact asa cum e. E o piesa cu personalitate. In prima faza, pare usor inchisa, datorita ritmului cadentat si fix, fara prea multe inflorituri. Sunetele sunt putine, ritmul nu e elaborat, instrumentele ies in fata unul cate unul si ocupa bune bucati din piesa. Cel mai mult mi-a placut declaratia Rolling Stone:

Rolling Stone stated that the single sees Muse „swap bombastic bass brutality with wubby subtleties as Matthew Bellamy croons over a surprisingly gentle pop track.”

Desi n-as descrie bass-ul ca fiind brutal, the wubby subtleties sunt un pic mai mult de atat si piesa evolueaza si creste incet, dar sigur catre momentul cheie de la minutul 3:30, unde se intampla minuni:

And now I have finally seen the end
(Finally seen the end)
And I’m not expecting you to care
(Expecting you to care)
But I have finally seen the light
(Finally seen the light)
I have finally realized
I need to love
I need to love

Come to me,
Just in a dream
Come on and rescue me.
Yes I know, I can be wrong
Maybe I’m too headstrong
Our love is

Spre asta creste toata piesa si merita sa asculti 3 minute si jumatate de dubstep-wannabe, pentru a simti energia asta. Goose bumps moment.

Istoria muzicii in viata mea

Eram mica-mica, si sincer nu mai tin minte ce ascultam cand eram bebelus, dar pot ghici ca muzica din casa era un Beatles combinat cu o Janis Joplin si cu The Doors, poate putin de tot Led Zeppelin.
Am mai crescut si, in tumultul de cantece semi-comuniste, semi-ABBA-wannabe, de genul Dida Dragan, Madalina Manole, Catalin Crisan, etc (ascultate pe la TV, ca mama nu dadea banii pe ele), in tumultul, cum ziceam, format de aceste cantece, eu ascultam Elvis Presley si Pet Shop Boys, Michael Jackson, Sandra, Beatles (again), Elton John, Smokie, The Cure si multi altii pe care mintea mea de copil nu reausea sa-i distinga sau sa-i tina minte. Ah, si Queen. Cum am putut sa uit de Queen? Si AC/DC?

Mbuun… Anii au trecut, generala a venit si ea peste mine, cu generatia anilor ’90, cu blugi din ce in mai scurti, cu Coco Jambo si Spice Girls si mai ales cu blugi. De cate ori ma gandesc la perioada aia, observ ca n-am ramas cu mai nimic in urma, decat cu Tori Amos si cu Puff Daddy-P Diddy-Diddy. Cam atat. Am mai ramas cu vreo 2 formatii de baieti frumosi, ulterior dovediti gay (cel putin cate unul din fiecare formatie), cu Nirvana si cam atat.

S-a apropiat cu pasi vertiginosi capacitatea, cu senzatia aia de insuficienta pe care ti-o inspira trecerea timpului si faptul ca ajungi aproape de un sfarsit. Am avut-o pe Britney in viata mea, dar eu nu puteam decat sa fac misto de ea. Pentru ca Blink si Green Day si Offspring si alte formatii rebele isi faceau loc pe langa mine.

De aici totul pluteste in indecis, pentru ca am inceput sa ascult de toate, cu precadere, fara sa aleg. Au trecut toate prin mana mea, pana la liceu. Moby, Blink, Smokie din nou,  Elvis din nou, Pet Shop Boys din nou, am experimentat cu formatii din anii 50 si 60, fara sa mai retin nume, apoi m-am indreptat fara sa ma uit in reggae. Amalgam si poezie, in fiecare din ei era ceva frumos.

A venit liceul, cu putine dragosti de genul Backstreet Boys, probabil din dorinta de a  apartine, dar s-au dus repede scainteile respective. M-am reorientat spre folk, ba chiar am si cantat (am avut o tentativa, ce e drept esuata), in timp ce acasa ascultam Blink si Anouk si femei cu atitudine, apoi incet-incet Metallica si alte chestii mai „hard”. I wanted to be badass.

Au urmat o gramada de formatii suparate si mai putin suparate, a descoperit mama Nightwish-ul si Rammstein (eu le stiam, dar nu ma dadeam in vant dupa ele). Le ascultam pe astea pe-acasa, apoi tot felul de chestii dubioase, gen Apocalyptica, Ozzy, Children of Boddom, Cradle Of Filth, Sepultura, Samael, Slayer, Deftones, Korn, Disturbed, Evanescence, Mudvayne, Slipknot, System Of a Down, Moonspell, Amorphis, Anathema, The Gathering, Lacrimosa, Lake Of Tears, Katatonia, Paradise Lost, Sentenced, Tiamat, Lacuna Coil, Godsmack. My god, that was MANY.

Probabil pentru ca erau atat de multe, intr-un timp atat de scurt, am revenit la sentimente mai pasnice, foarte repede, si m-am reprofilat. M-am linistit, m-am calmat, l-am descoperit pe Manson, l-am ascultat foarte mult si ma linistea. Mamei ii placea si ei Mason, chiar foarte mult. Si mai mult decat muzica, ii placea persoana lui – mereu i s-a parut ca e un om care a suferit mult. Eu nu vedeam problema chiar asa, dar nu mai conteaza.  Crescusem, si se vedea asta. Mi-am dat seama ca unii artisti pot fi buni, chiar daca ei canta aberatii. Apoi am descoperit ca Pink are voce, Christina Aguilera la fel, Shakira imi placea de prin clasa a 7-a. Nici acum nu inteleg de ce ele canta niste porcarii, cand au voci foarte bune. Probabil la mijloc e banul. Se cam termina si liceul, se cam termina si inspiratia mea in materie de muzica. Pe la sfarsitul liceului, Madonna revolutionase putin situatia, dar n-a durat mult. Au mai fost cateva melodii pop si r’n’b, probabil din criza de timp. Manson. Elvis. Beatles. Queen. Red Hot chilli Peppers. Muse. Matchbox 20. Placebo. Stereophonics. Cateva balade folk. Cateva cantece de dragoste. The Cure. Ceva electronic. Faithless. Basement Jaxx. Moby. Hooverphonic. Cam atat.

Despartirea de liceu a fost brusca. Am intrat intr-o alta tonalitate, s-a dus totul foarte repede, a venit Maroon 5 si a facut ravagii. Inca mai fac, ce sa zic. A venit Natasha Bedingfield, care mi-a copiat coafura de atunci. Alte melodii r’n’b si pop, la un loc cu Guano Apes si Jason Mraz, recent descoperit pe Yahoo Music. Vreun an am stagnat asa, pentru ca aparuse bardul-soldat James Blunt, si eram indragostita de el.

Apoi am descoperit altii ca el, de obicei mai buni. Ma trezeam dimineata cu The Killers. God, ce bine era! Ma trezeam, ca doar la 5 dimineata dadeau aia de pe Atomic videoclipul la Mr. Brightside. Si dansam! Mama, ce mai dansam pe el! Some people called me „hippie” cause of that. Those people introduced me to Poets Of The Fall.

M-am transferat la Bucuresti. Greu, a fost greu cu adaptarea. Stateam in casa si ascultam Jason Mraz si Gavin DeGraw si The Killers si James Blunt si si James Morrison si Maroon 5 si Manson la maxim. Static X si Disturbed. Angels & Airwaves. +44. Se despartise Blink. The Fray. Missy Higgins si Paolo Nutini. Green Day – album nou. Snow Patrol – obsesie noua. Greu, nene. Greu. Mult timp am dus-o asa – pana la prima vara din anul ala. Si apoi a venit noul album Maroon 5 si noul album Joss Stone. Si Mika, sa nu uitam de Mika! Si era asa frumos, si aveam fuste lungi, si le taraiam prin praf. Era cald, ce sa zic. A fost concert cu Manson in anul ala. Anul trecut am fost la Depeche Mode. Am uitat sa zic, si mi-e lene sa editez. Foarte tari, profesionalisti amandoi. Am respectat cuvintele mamei: sa ma duc mereu la concerte.

Alt timp, alta distractie. A trecut un timp, in care nu mai stiu ce-am ascultat, a fost o nebuloasa in mintea mea. Inca vreun an, dupa aia am reinceput sa redescopar alte muzici din liceu. Portishead. Hooverphonic. Moloko, cu Roisin Murphy. Pulp. The Verve. Oasis din nou. Muse din nou. Toate formatiile de brit pop uitate si aruncate prin fundul hardului. Ceasars. Liquido. Descoperiri relativ noi. Damien Rice. Rooney. Fall Out Boy. Sick Puppies. The All American Rejects. Apoi iarasi Tori Amos. Tracy Chapman pana la refuz. Three Doors Down. Velvet Revolver. One Republic. Matchbox 20 din nou. Vanessa Carlton. Vank. Travis, sa nu uitam de Travis. Descoperim side projects de la altii buni. Unele bune, altele nu. Bif Naked – din Buffy. Sarah McLachlan – tot din Buffy. Vega4. The Reindeer Section. Rufus Wainwright. The Knife. Stereophonics, uitati de prin liceu. Amy Winehouse si Duffy. The Darkness, Santogold, MGMT, White Lies. Mark Ronson. Kings Of Leon. The Cure din nou. Anouk din nou. Cate putin din fiecare. Si tot mult mi se pare…