recenzie | Breathe Me In

Albumul lunii februarie a fost, neașteptat pentru mine, Born To Die, by Lana Del Rey. Inițial, nici n-a fost pe lista mea de to-hear, maybe cause of all the hype around her. A fost scandalul de la Saturday Night Live, când toată lumea vorbea despre cât de bine sau nu cântă live, despre cât de varză e sau nu și despre banii tatălui său, care i-au înlesnit sau nu intrarea în industria muzicală.

Piesele au un sunet aparte, ciudat, au un feel vintage and you either love them or hate them. Nu are o prezență ușor de abordat, deși n-aș zice că e chiar breath of fresh air, nu are o voce ușor digerabilă (pentru o femeie pare genul de sex kitten, care ar putea să-i amenințe statutul). Albumul este constant în ceea ce privește sunetul și temele abordate și îmi place că are un aer ușor feeric, deși se menține aproape de uman.

Review-ul nu e foarte lung, pentru că deși e albumul lunii, este destul de simpluț, lipsit de complexități și chestii filosofice. Cu toate astea, e bine închegat și e bun de ascultat, especially if you are in bad mood (relationship wise).
Tracklist:
1. Born To Die – 9.5
2. Off To The Races – 10
3. Blue Jeans – 6
4. Video Games – 8
5. Diet Mountain Dew – 9
6. National Anthem – 6
7. Dark Paradise – 7
8. Radio – 5
9. Carmen – 5
10. Million Dollar Man – 9.5
11. Summertime Sadness – 10
12. This Is What Makes Us Girls – 10

Am fost obsedată de Born To Die, Off To The Races și Summertime Sadness, atunci când am ascultat prima dată albumul. Mi-a plăcut și Video Games, și i-am acordat și lui un loc de vreo 2 zile pe repeat. Momentan, mă bucur de This Is What Makes Us Girls. Enjoy it!

This is what makes us girls
We all look for heaven and we put our love first
Somethin’ that we’d die for, it’s our curse
Don’t cry about it, don’t cry about it

Sursa poza.

1Q84. Haruki Murakami. Carte nouă, citită pe Kindle.
Când o citești, îți dai seama ce disciplinat e Murakami. Câtă răbdare, memorie, suflet e în toată cartea. Cum poți să scrii 3 volume despre 2 oameni, alternând un capitol despre ea, un capitol despre el? Câtă răbdare să ai să faci toate scenele în oglindă, pentru a le da greutatea necesară? Câtă răbdare să ai, să fii bărbat și să memorezi atâtea mărci de haine și pantofi de damă? Câtă memorie să ai ca să-ți dezbraci personajele treptat, la multe pagini depărtare de la ultima “dezbrăcare”, și să le dezvălui sufletul și secretele așa cum se debracă ceapa de foițele ei? Cam pe-aici s-au sfârșit întrebările mele. Au urmat mirările.
De ce e așa direct în vorbire, mai ales când sunt lucruri grave de zis? Murakami are gravitatea unui copil care nu înțelege un lucru rău pe care îl vede. Fiecare scenă de sex, fiecare violență, fiecare descriere a zonelor intime și a părului pubian de toate felurile – toate sunt parcurse cu inocența firească a unui copil care întreabă “tu ce ai acolo?” când te vede gol.
Tot citind cartea, ajunsesem să cred că momentul final – regăsirea dintre boabele verzi și plictisitorul profesor Tengo – nu va avea nicicând loc așa cum îl speram. Credeam că personajele sunt sortite unei treceri banale, în fugă, unul pe lângă celălalt, așa cum s-ar întâmpla în mod normal în viață.
1Q84 e ca și cum te-ai uita la paginile lui 1984, din altă dimensiune, printr-un geam care are pictat Persistenţa memoriei a lui Dali. Totul e suprarealist, totul se destramă, nimic nu are sens. Și cred că de aceea cartea este foarte bine scrisă, pentru că deși tot timpul ai impresia că Tengo și Aomame luptă degeaba, finalul fericit e chiar neașteptat. De mult nu m-am mai bucurat de un final fericit, care să fie și scris bine.
PS: aceste vorbe nu se vor a fi o recenzie, ci doar niște păreri. Cartea merită mai mult decât o recenzie – merită citită.