1984 | Breathe Me In

E Valentine’s Day, stiu, o sarbatorim sau o uram, fiecare cu ce-i place. Dar, daaaaaaaaaaaaaaar…

As usual, ma dau pe net si citesc despre filme si carti si alte chestiuni culturale. Si eram cat pe ce, dar cat pe ce! Sa incep o noua carte.

Nu pun la socoteala faptul ca profilul meu de Goodreads arata ca momentan citesc 8 carti. Mai am vreo 2 incepute pe langa astea, dar am ramas la primele pagini, pentru ca mi s-a stricat Kindle-ul. More on that, later.

Tocmai ma gandeam sa ma apuc de citit Animal Farm, pentru ca George Orwell merita citit in orice forma si, daca tot am facut efortul de a citit 1984 de peste 10 ori, as putea sa continui si cu alte romane.

Dar brusc am realizat ca n-ar fi o idee buna. Gaseam un site online unde pot citi cartea sau o luam de undeva, nu asta e problema mare. Problema mare e ca accesul facil la orice forma de literatura (ieri, spre exemplu, am citit o tona de epigrame, just because), ma face sa ma comport ca un copil cu ADHD.

I don’t commit to books like I used to. Sau nu, de fapt. I was committed to The Hobbit. Pana am inceput Damnation Alley. Bineinteles, am inceput si Cinder, cateva randuri doar, dar oricum… Si mai am o carte de pe Kindle inceputa (si nici macar nu-s in stare sa imi amintesc care anume), si seria The Walking Dead si am inceput si Buffy – Season 8 pe iPad.

My Assholes didn’t Finish First. My Hunger Games are still hungry. Shadow of Night e sortita nefinalizarii, spre linistea mea eterna. La Priest sunt mai departe de volumul 4 de foarte mult timp. Cyberpunk e si el in curs de injumatatire a volumului de munca. Doar Kafka on the Shore a ramas lectura constanta in ultimele 3 zile.

Faptul ca am asa usor acces la carti si dispozitive pe care sa le citesc ma face sa ma intreb daca o sa mai simt vreodata chestia aia cu „abia astept sa ajung acasa sa termin cartea”. Pentru ca acum citesc in pauza, de pe un site sau altul, pe drum citesc de pe telefon, acasa de pe iPad si Kindle.

Si cand ma gandesc ca acum vreo 2 saptamani ma gandeam sa recitesc Shogun si Pasarea-Spin…

1Q84. Haruki Murakami. Carte nouă, citită pe Kindle.
Când o citești, îți dai seama ce disciplinat e Murakami. Câtă răbdare, memorie, suflet e în toată cartea. Cum poți să scrii 3 volume despre 2 oameni, alternând un capitol despre ea, un capitol despre el? Câtă răbdare să ai să faci toate scenele în oglindă, pentru a le da greutatea necesară? Câtă răbdare să ai, să fii bărbat și să memorezi atâtea mărci de haine și pantofi de damă? Câtă memorie să ai ca să-ți dezbraci personajele treptat, la multe pagini depărtare de la ultima “dezbrăcare”, și să le dezvălui sufletul și secretele așa cum se debracă ceapa de foițele ei? Cam pe-aici s-au sfârșit întrebările mele. Au urmat mirările.
De ce e așa direct în vorbire, mai ales când sunt lucruri grave de zis? Murakami are gravitatea unui copil care nu înțelege un lucru rău pe care îl vede. Fiecare scenă de sex, fiecare violență, fiecare descriere a zonelor intime și a părului pubian de toate felurile – toate sunt parcurse cu inocența firească a unui copil care întreabă “tu ce ai acolo?” când te vede gol.
Tot citind cartea, ajunsesem să cred că momentul final – regăsirea dintre boabele verzi și plictisitorul profesor Tengo – nu va avea nicicând loc așa cum îl speram. Credeam că personajele sunt sortite unei treceri banale, în fugă, unul pe lângă celălalt, așa cum s-ar întâmpla în mod normal în viață.
1Q84 e ca și cum te-ai uita la paginile lui 1984, din altă dimensiune, printr-un geam care are pictat Persistenţa memoriei a lui Dali. Totul e suprarealist, totul se destramă, nimic nu are sens. Și cred că de aceea cartea este foarte bine scrisă, pentru că deși tot timpul ai impresia că Tengo și Aomame luptă degeaba, finalul fericit e chiar neașteptat. De mult nu m-am mai bucurat de un final fericit, care să fie și scris bine.
PS: aceste vorbe nu se vor a fi o recenzie, ci doar niște păreri. Cartea merită mai mult decât o recenzie – merită citită.