So, The Hunger Games are back, and Mr. President Snow is back with a vengeance.
After all that fighting and suffering and pure torture that both Katniss and Peeta suffered, we were left to think that finishing the Games was a true victory.
Well, wrong. Because Snow still hates the guts of our little Mockingjay, so he kinda wants her dead.
I loved the fact that J-Law managed to convey horror and terror so well. Her face may be ugly while doing it, but that doesn’t mean she can’t act the hell out of desperation.
I loved that Peeta seemed to be multidimensional this time, as opposed to the blank little boy I’ve seen in the first installment.
I loved the resignation on Gale‘s face, even after he kissed Katniss.
I loved that Katniss’ mother (still known as „Mrs. Everdeen” and nothing more) was a real help, and I loved how Prim started to carry her weight like a, well, boss. A medicine boss, while we’re at it!
Haymitch starts to unveil himself and he proves to be a part of a bigger plot than initially though, so… Kudos for Haymitch, you funny drunk you!
Cinna is episodic, but his final scene is tragic and his death proves to Katniss the ruthless of the system.
Speaking of Katniss, she seems a little off at times, maybe it’s because she doesn’t know who to protect first, maybe it’s because she’s just a child with a heavy burden. I don’t really know, but the girl can act, be it a good or a bad situation.
Finnick is arrogant and gorgeous, almost like I was picturing him while reading the book, but the beautiful Sam Claflin managed to give depth to this amazing character otherwise depicted as very simple.
Johanna is gorgeous too, a wild beast that mocks the Capitol with a smile on her face, but her role is still kept at a minimum, so we’ll have to wait and see what happens next with her.
All in all, this second part of the franchise is more compact, loaded with action (I’m looking at you, Francis Lawrence!) and filled with the necessary desperation and urgency that the first movie lacked so bad. I can’t wait to see how it will all pan out, when all the political strings will be pulled by the right person(s).
I’ve read a lot of shit in my life and I sometimes sit and wonder what books should I add to my collection, what books I should admit that I already read and what books I should never go near to.
My latest effort involved this Young Adult piece known as Divergent, and I must admit that Veronica Roth‘s book was entertaining and fun, though not so deep or special in the sea of special little snowflakes that’s the Young Adult genre these days. I loved that it has a fast pace and a dystopian world, but the lack of originality speaks of the author’s inexperience.
Of course, being a Young Adult book, Divergent deals with love and sighs and mushy feelings, and most of the time the way Roth chooses to deal with this is bearable to say the least. There are moments when you feel like you kinda wanna throw up, but you don’t feel like throwing the book onto a wall or something, so you just keep on reading. I fell asleep with the book in my hands every night since I started reading it, so I guess that speaks for the addiction one could develop for Divergent.
Even though the book doesn’t benefit from a strong female lead (let’s be honest, Tris-formerly-known-as-Beatrice is not quite the role model one would expect), Divergent has a certain charm that comes from the story of an oppressive government and from the story of a society arranged in classes and „factions”. The political aspect of the Divergent world is not so well explained or, maybe, I have too many hopes for this kind of books.
The characters are plain shallow, but in some degree that’s understandable. Given that 90% of the population in the book is 16yo, „superficial” should come as a compliment, really. People never know what they want, what they should do, some of them are fighters, some of them are not. Meh, teenagers, people, teenagers!
Tris is interesting most of the time, but too confused, as a 16yo girl should be. Her romantic interest seems perfect, of course, but she can do it without his help, yo! Four seems handsome enough, though, and I must admit that, at moments, I felt like reading some kiddie Sandra Brown and that was the only thing that kept me reading!!!
I’ve read my fair share of bad books, and Divergent is not one of them. If you look for something fun and easy, that doesn’t challenge you (too much), or doesn’t require much of your time and/or commitment, Divergent should be on your list.
I hate the comparisons with The Hunger Games trilogy, since those books are so much better, everything has layers under layers under a deep sea of shit that hits the fan almost every second, but yeah, the premise is quite similar and that’s where all the similarities end. Treat this book as a standalone piece and don’t confuse it with the greatness of Hunger Games. Also, take these 3 stars (out of 5) I’m giving it, Divergent deserves them.
E Valentine’s Day, stiu, o sarbatorim sau o uram, fiecare cu ce-i place. Dar, daaaaaaaaaaaaaaar…
As usual, ma dau pe net si citesc despre filme si carti si alte chestiuni culturale. Si eram cat pe ce, dar cat pe ce! Sa incep o noua carte.
Nu pun la socoteala faptul ca profilul meu de Goodreads arata ca momentan citesc 8 carti. Mai am vreo 2 incepute pe langa astea, dar am ramas la primele pagini, pentru ca mi s-a stricat Kindle-ul. More on that, later.
Tocmai ma gandeam sa ma apuc de citit Animal Farm, pentru ca George Orwell merita citit in orice forma si, daca tot am facut efortul de a citit 1984 de peste 10 ori, as putea sa continui si cu alte romane.
Dar brusc am realizat ca n-ar fi o idee buna. Gaseam un site online unde pot citi cartea sau o luam de undeva, nu asta e problema mare. Problema mare e ca accesul facil la orice forma de literatura (ieri, spre exemplu, am citit o tona de epigrame, just because), ma face sa ma comport ca un copil cu ADHD.
I don’t commit to books like I used to. Sau nu, de fapt. I was committed to The Hobbit. Pana am inceput Damnation Alley. Bineinteles, am inceput si Cinder, cateva randuri doar, dar oricum… Si mai am o carte de pe Kindle inceputa (si nici macar nu-s in stare sa imi amintesc care anume), si seria The Walking Dead si am inceput si Buffy – Season 8 pe iPad.
My Assholes didn’t Finish First. My Hunger Games are still hungry. Shadow of Night e sortita nefinalizarii, spre linistea mea eterna. La Priest sunt mai departe de volumul 4 de foarte mult timp. Cyberpunk e si el in curs de injumatatire a volumului de munca. Doar Kafka on the Shore a ramas lectura constanta in ultimele 3 zile.
Faptul ca am asa usor acces la carti si dispozitive pe care sa le citesc ma face sa ma intreb daca o sa mai simt vreodata chestia aia cu „abia astept sa ajung acasa sa termin cartea”. Pentru ca acum citesc in pauza, de pe un site sau altul, pe drum citesc de pe telefon, acasa de pe iPad si Kindle.
Si cand ma gandesc ca acum vreo 2 saptamani ma gandeam sa recitesc Shogun si Pasarea-Spin…
Azi a fost movie night. Înarmată cu două prietene (Monica și Victoria – mi s-a dictat din culise) și niște cola, ne-am așezat frumos ca la școală pe rândurile ce ne cuveneau. Am trecut cu bine de trailere (am notat în gând Battleship) și am ronțăit un pic de popcorn, așteptând să se întîmple ceva. Hunger Games a debutat încet și s-a mișcat monoton în prima jumătate de oră.
Personajele remarcate de mine: Katniss – eroina – descurcăreață, puternică, singura ei grijă era familia ei (deși pe mamă mai mult o tolera) Gale – eternul prieten – friendzoned for life, un tip destul de capabil și realist, cu picioarele pe pămînt, care suspină în sinea lui după Katniss (eu zic că ar merita vreo 2-3 priviri) Prim – sora – deși personajul în sine mi-a displăcut total (nu mi-ar plăcea să trăiesc lângă un om atât de inutil), actrița era foarte bună în rolul ei, credibilă și foarte pasională (mai ales în scena cheie în care Katniss se oferă voluntar) mama – alt personaj inutil, actriță inexpresivă Effie Trinket – ridicolă, boemă, stupidă, flamboyantă – într-un cuvânt, un personaj enervant și încântător Haymitch Abernathy – amuzant și enervant, era acolo doar pentru comic relief și mi-aș fi dorit mai multă expunere pentru el Cinna – un personaj subțirel, aș putea spune, dar cu un rol bine stabilit (aproape aș putea spune că e mentorul/sidekick-ul lui Katniss), de care se achită cu grație Peeta Mellark – l-am urât din prima clipă (bărbat mai incapabil cred că n-am văzut în viața mea), atât de cu două fețe, laș, speriat și incapabil să-ți asume niște decizii până la capăt (nu are nici măcar curaj să recunoască lucruri, la acțiune nici nu mă aștept) Seneca Crane – odios! și cu asta am spus tot, pentru că ăsta îi era rolul Caesar Flickerman – nu sunt hotărâtă dacă-l plac (e clar că o strategie are) sau îl disprețuiesc pentru metodele sale Claudius Templesmith – DDD, tu ești? Rue – o copiliță simpatică și o actriță bună, pentru vârsta ei (deși a fost un pic deplasată scena de după moartea ei) Cato și Clove – despre ei nu pot scrie decât împreună, îi unea aceeași sălbăticie, lipsă de principii, dragostea pentru forța brută și violență Fox Face – simpatic personaj, probabil mai mult din cauza culorii părului (replici n-a prea avut)
Liniștea de la începutul filmului contrastează foarte puternic cu ritmul alert de peste o jumătate de oră. Scena vânătorii, cu Gale și Katniss în rolul principal, ar putea părea idilică, dacă filmul ar fi mute. Doi tineri, lângă pădure, vorbesc, dar nu e nevoie de cuvinte să înțelegi că sunt și alte lucruri acolo. Îi vezi acasă, fiecare într-o familie tristă, plină de lipsuri.
Vine momentul în care se fac alegerile pentru Jocurile Foamei și toată lumea rămâne uimită de curajul arătat de Katniss. Până și ea mi s-a părut un pic surprinsă, dar n-a dat nicio clipă înapoi. Scenă în care se oferă voluntar, pentru a o salva pe sora ei, e sfâșietoare la propriu (damn those ninjas, chopping onions!).
Drumul de acasă spre Capitoliu l-au parcurs într-un TGV (ca să fiu pragmatică), și tot timpul petrecut acolo Katniss și-a dat seama că e mult pe din afară, că Jocurile nu sunt o joacă și că e posibil să nu aibă skill-urile sociale necesare pentru a câștiga. Drept e că nici prietenia rapid formată între Haymitch și Peeta nu au ajutat-o să se dezghețe.
O dată ajunși în Capitoliu, rămâi surprins, la fel ca ei, de multitudinea de culori, de ridicolul în care cădeau locuitorii orașului, veniți ca la întâmpinarea unei vedete.
După câteva zile de pregătiri, a venit momentul prezentării tributurilor. Din acest moment, filmul m-a captat cu totul.
Scena în care Katniss și Peeta au venit îmbrăcați, practic, în flăcări, e memorabilă. Muzica a fost excelent aleasă pentru acest moment, pentru impactul pe care l-a avut.
Au urmat iarăși o perioadă de pregătiri, timp în care sponsorii și-au stabilit favoriții, notându-i de la 1 la 12. And then, the games begun.
Luptele între tributuri n-au fost nici pe departe atât de sângeroase, cum aș fi crezut că o să fie. Mă așteptam la mai mult Battle Royale, dar probabil că societatea americană nu e atât de curajoasă.
Pe principiul „totul e un show TV”, concurenții erau urmăriți de toată lumea, iar oamenii din Capitoliu schimbau condițiile cum le convenea, numai să fie spectacol. Panem et circenses.
Nu o să detaliez luptele, nu o să spun cine a câștigat, nu o să spun decât că până la final am plâns, am râs, m-am ferit de chestii aruncate, m-am speriat la tot felul de sunete, am stat cu sufletul la gură când era să… Dar nu vă zic ce.
Filmul trebuie văzut, majoritatea celor din sală l-au văzut și l-au trăit acolo, o dată cu mine. M-am enervat, m-am ofticat, unele lucruri le-am găsit inutile, pe unele le-aș fi făcut identic și n-am avut nicio clipă de răgaz.
M-am dus sperând la un Battle Royale, m-am ales cu un Hunger Games, care în afară de ideea de bază, n-are nicio legătură cu celălalt film. Amândouă sunt bune, fiecare pe sectorul ei. Dar replica în care îți dai seama că sunt diferite îi aparține lui Caesar: Hope is the only thing stronger than fear.
Din tot jocul actoricesc, am reținut-o pe Jennifer Lawrence (Katniss), Stanley Tucci (Caesar), Elizabeth Banks (Effie), Woody Harrelson (Haymitch), Lenny Kravitz (Cinna) și Amandla Stenberg (Rue). Deși m-aș fi lipsit uneori de shaky cam, a avut scopul ei și pot s-o înțeleg (erau, totuși, în pădure). Muzica a fost bine aleasă – ce mi-a plăcut cel mai mult a fost piesa de la prezentarea tributurilor, când Peeta și Katniss au apărut îmbrăcați în flăcări.
Avem nevoie de un personaj feminin de încredere, puternic, impulsiv, care ia decizia bună pentru alții. Un personaj care nu e arogant, nu e slab, e un luptător, dar care nu se pune pe sine deasupra altora. După ani de căutari, tinerii din ziua de azi ar putea găsi un nou model de urmat în Katniss.
