Miercuri, ora 16.30. Provocare la Teatru Godot.
Aruncătorii de mănușă: Editura ALL. (Între noi fie vorba, Editura ALL însemna pentru mine manuale, anii de liceu și ceva cărți de chimie.)

Toată disctracția a avut loc pentru că Editura ALL lansa o nouă carte – un roman-eveniment, cum a fost numit – “Cevengur“, de Andrei Platonov.
Am făcut parte din echipa Raluxăi, înscrisă pe ultima sută de metri. Cu acest prilej, 8 oameni (printre care și eu) au fost dotați cu un aparat foto și o listă de task-uri, un deadline de o oră și o sfoară care ne-a legat pe toți. Pe principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Echipa din care am făcut parte s-a luptat cu alte 3 echipe pentru atingerea scopului final – adunatul lucrurilor de pe listă în timp util și, de preferat, cât mai repede.
Am avut de făcut:
– poze la cer (cadre care trebuiau să includă cât mai mulți nori),
– cerșitul unei seringi de la farmacie (fără să o putem plăti),
– vânzarea proaspăt-lansatului roman (a fost tare dificil, se pare că oamenilor li se pare mult 5 lei pe o carte care se lansa abia peste 30 minute),
– procuratul unei chei, al unui obiect care să amintească de Crăciun (am ales o crenguță de brad), a unui obiect roșu, a 20 de monezi de 10 bani, a literelor I și N,
– scrisul unui catren cu rimă împerecheată care să conțină cuvintele „Strada Ficțiunii” și
– pozatul în grup, fiecare membru fiind dotat cu cel puțin un accesoriu hippie (courtesy of Soul Rebel).

După îndeplinirea sarcinilor, ne-am grăbit, așa legați (am avut de furcă cu asta tare mult, ne cam încurcam între noi din cauza lipsei de timp), cum am putut, și ne-am întors la sediu. Eram a doua echipă, deci nu mai puteam decora semnul cu „Strada Ficțiunii”.

Ni s-au dat niște cărți din colecția „Strada Ficțiunii”, premiu de participare, împreună cu o sacoșică drăguță, pentru întreținerea spiritului eco. Dintre titlurile primite a făcut parte și romanul-eveniment Cevengur. În afară de el, sacoșica mea cochetă adăpostea: Menajera lui Jamrach (Carol Birch), Orașele invizibile (Italo Calvino), Moștenirea (Katherine Webb) și Școală pentru proști (Sașa Sokolov). Organizatorii au ținut și o tombolă, cu niște premii consistente, aș zice eu (e-book readere, tablete și o bicicletă). Nu, n-am câștigat nimic.

Cu toate astea, mai mult mi-a plăcut lansarea cărții – scopul final al serii, de altfel. Invițații la acest eveniment au fost Maria Coman (realizator Antena 3), Antoaneta Olteanu (profesor universitar), Costi Rogozanu (critic), Viorel Zaicu (Director editorial Grupul Editorial ALL) şi Mario Demezzo (Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL).

Mi-a plăcut cum a fost prezentat noul roman, nu am participat niciodată la o lansare de carte și mă așteptam să fie scorțos și plictisitor. Mario Demezzo și Viorel Zaicu nu au acaparat deloc momentul, fiind ca niște părinți grijulii care-și supraveghează copilul de pe margine.

În schimb, Antoaneta Olteanu – cea care a tradus Cevengur – a făcut o prezentare plină de pasiune, s-a plimbat un pic prin istorie, un pic prin legendă, momindu-mă pe mine, cititorul, făcându-ma să devin curioasă și să-mi spun „cred că o să citesc și eu cartea asta”. Fiind prima persoană care a lucrat efectiv la carte, ar putea fi bănuită de un oarecare subiectivism.
Maria Coman a vorbit din punctul de vedere al cititorului, spunând lucrurile fix cum le vedea ea, spunând ce a impresionat-o mai tare, cu sinceritatea omului care vrea să împărtășească cu tine ceva special.
Costi Rogozanu, lipsit de cinismul pe care-l credeam caracteristic criticilor, s-a dovedit un cititor „răzgâiat”, un cititor cu pretenții, care nu vrea orice carte, un cititor care are nevoie să fie prins de carte.
Entuziasmul, real sau nu, al oamenilor care au vorbit despre Cevengur m-a convins să îmi propun ca acest roman să fie următorul pe lista mea.
Actorul Vlad Logigan mi-a întărit convingerea, cu cele două fragmente citite pe scena de la Godot și m-a făcut să scot efectiv cartea din gentuță.
Seara s-a terminat frumos, cu un recital acustic al lui Dan Teodorescu (Taxi), pe care-mi doream să-l văd de mult.
Parcă s-a sfârșit un pic prea repede, ca orice lucru bun, dar, ca orice lucru bun, dacă ține mult, nu mai e atât de special…