Review: Veronica Roth – Divergent Trilogy

What started as a genuine reading experience quickly faded into boring writing with fake thriller and never ending revolutions, that it seemed to completely miss the point. I don’t really know what the point was, but it missed it.

After reading Divergent, I dived right into Insurgent expecting the low-quality of the middle book ever so often experienced by trilogies these days.

Yes, Insurgent was as bad as expected, and I won’t delve on that right now. Instead, I’ll focus on the mess that is Allegiant, which promised us resolve of so many kinds and delivered none of that, and that whole shebang infuriated me.

Allegiant is not even a hot mess of a book, it just seems that everything is plastered over anything, like a homeless collage of shit that doesn’t belong together. Yes, I’ve read worse books than this one, but this didn’t have a proper ending, the characters are not evolving into something that resembles a functional human being, all their actions are child’s play at best and the lack of motivation is overwhelming.

There are some awkward love triangles, but then they’re not, revolutions are starting at every corner, with very little finality whatsoever, and all that suspense inducing lexicon is annoying.

The only quality I can think of when writing the word Allegiant over and over again is that it has the courage to kill its main character, namely the boring „small and little and petite child like” Tris Prior, in a final effort to raise some emotion from its readers. The only thing it got from me was a „thank god something finally happened here”.

To continue saying that this book is a contender for the spot the The Hunger Games trilogy currently holds is just a bad joke.

Why can’t I be?

I like the fact that Murakami (Haruki, of course) doesn’t need motives for whatever he wants, whatever crosses his beautiful mind.

He sometimes seems so helpless, yet so sure about what he’s about to do or say or think, that it makes you wonder…

Why can’t I be this sure?

Surse poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.

Sa citesti o carte nasoala…

Sa citesti o carte nasoala* e rau. Iti face rau, pentru ca o perioada esti tentat sa te scalzi in mediocritatea ei si iti spui „hai bai, daca tot am inceput-o…”. Si tragi de tine s-o citesti, s-o termini, sa afli concluzia finala. Care nu se intampla.

Vii acasa. Obosit, flamand and what-not. Te arunci pe canapea sau pat, stai asa in nemiscare cateva minute si apoi… „Bai, am zis ca citesc!”. Si nu citesti.

Nu citesti, pentru ca e o carte imposibil de placut, plictisitoare si plina de clisee. Si iti zici „ma apuc de alta”. Doar ca nu poti. Constiinta te roade si-ti zice „termina, ma, porcaria aia si apoi te deduci in exclusivitate cui vrei tu”. Si, din spirit de ceva, nu te apuci de alta carte. Nu vrei sa inseli porcaria cu ceva mai bun. Vrei ca ceva-ul ala bun sa aiba parte de atentia ta intreaga.

Si trece timpul, si zilele trec. Te mai plimbi prin locuri, iesi in oras, te duci la serviciu. Si n-ai timp sa termini porcaria. Si nu vrei sa pui mana pe-o carte buna. Si intri intr-o stare de nu ai chef sa faci nimic, si trece timpul, si vina creste. Si eu nu stiu ce sa citesc.

*Porcaria este Shadow of Night, de Deborah Harkness. Nu va recomand. Plina de clisee, de-mi vine sa cred ca Sandra Brown scrie mai bine decat respectabila doamna. Prima carte, A Discovery of Witches, mai era cum mai era, dar asta e…

La vânătoarea de comori

Miercuri, ora 16.30. Provocare la Teatru Godot.
Aruncătorii de mănușă: Editura ALL. (Între noi fie vorba, Editura ALL însemna pentru mine manuale, anii de liceu și ceva cărți de chimie.)

Toată disctracția a avut loc pentru că Editura ALL lansa o nouă carte – un roman-eveniment, cum a fost numit – “Cevengur“, de Andrei Platonov.
Am făcut parte din echipa Raluxăi, înscrisă pe ultima sută de metri. Cu acest prilej, 8 oameni (printre care și eu) au fost dotați cu un aparat foto și o listă de task-uri, un deadline de o oră și o sfoară care ne-a legat pe toți. Pe principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Echipa din care am făcut parte s-a luptat cu alte 3 echipe pentru atingerea scopului final – adunatul lucrurilor de pe listă în timp util și, de preferat, cât mai repede.
Am avut de făcut:
– poze la cer (cadre care trebuiau să includă cât mai mulți nori),
– cerșitul unei seringi de la farmacie (fără să o putem plăti),
– vânzarea proaspăt-lansatului roman (a fost tare dificil, se pare că oamenilor li se pare mult 5 lei pe o carte care se lansa abia peste 30 minute),
– procuratul unei chei, al unui obiect care să amintească de Crăciun (am ales o crenguță de brad), a unui obiect roșu, a 20 de monezi de 10 bani, a literelor I și N,
– scrisul unui catren cu rimă împerecheată care să conțină cuvintele „Strada Ficțiunii” și
– pozatul în grup, fiecare membru fiind dotat cu cel puțin un accesoriu hippie (courtesy of Soul Rebel).

După îndeplinirea sarcinilor, ne-am grăbit, așa legați (am avut de furcă cu asta tare mult, ne cam încurcam între noi din cauza lipsei de timp), cum am putut, și ne-am întors la sediu. Eram a doua echipă, deci nu mai puteam decora semnul cu „Strada Ficțiunii”.

Ni s-au dat niște cărți din colecția „Strada Ficțiunii”, premiu de participare, împreună cu o sacoșică drăguță, pentru întreținerea spiritului eco. Dintre titlurile primite a făcut parte și romanul-eveniment Cevengur. În afară de el, sacoșica mea cochetă adăpostea: Menajera lui Jamrach (Carol Birch), Orașele invizibile (Italo Calvino), Moștenirea (Katherine Webb) și Școală pentru proști (Sașa Sokolov). Organizatorii au ținut și o tombolă, cu niște premii consistente, aș zice eu (e-book readere, tablete și o bicicletă). Nu, n-am câștigat nimic.

Cu toate astea, mai mult mi-a plăcut lansarea cărții – scopul final al serii, de altfel. Invițații la acest eveniment au fost Maria Coman (realizator Antena 3), Antoaneta Olteanu (profesor universitar), Costi Rogozanu (critic), Viorel Zaicu (Director editorial Grupul Editorial ALL) şi Mario Demezzo (Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL).

Mi-a plăcut cum a fost prezentat noul roman, nu am participat niciodată la o lansare de carte și mă așteptam să fie scorțos și plictisitor. Mario Demezzo și Viorel Zaicu nu au acaparat deloc momentul, fiind ca niște părinți grijulii care-și supraveghează copilul de pe margine.

În schimb, Antoaneta Olteanu – cea care a tradus Cevengur – a făcut o prezentare plină de pasiune, s-a plimbat un pic prin istorie, un pic prin legendă, momindu-mă pe mine, cititorul, făcându-ma să devin curioasă și să-mi spun „cred că o să citesc și eu cartea asta”. Fiind prima persoană care a lucrat efectiv la carte, ar putea fi bănuită de un oarecare subiectivism.
Maria Coman a vorbit din punctul de vedere al cititorului, spunând lucrurile fix cum le vedea ea, spunând ce a impresionat-o mai tare, cu sinceritatea omului care vrea să împărtășească cu tine ceva special.
Costi Rogozanu, lipsit de cinismul pe care-l credeam caracteristic criticilor, s-a dovedit un cititor „răzgâiat”, un cititor cu pretenții, care nu vrea orice carte, un cititor care are nevoie să fie prins de carte.
Entuziasmul, real sau nu, al oamenilor care au vorbit despre Cevengur m-a convins să îmi propun ca acest roman să fie următorul pe lista mea.
Actorul Vlad Logigan mi-a întărit convingerea, cu cele două fragmente citite pe scena de la Godot și m-a făcut să scot efectiv cartea din gentuță.
Seara s-a terminat frumos, cu un recital acustic al lui Dan Teodorescu (Taxi), pe care-mi doream să-l văd de mult.
Parcă s-a sfârșit un pic prea repede, ca orice lucru bun, dar, ca orice lucru bun, dacă ține mult, nu mai e atât de special…

Dupa-amiezi cu ingeri

Dupa-amiezile pot fi frumoase, daca macar vreo clipa poti intrezari o raza de soare. Din pacate, biroul meu nu-mi permite sa visez, si reveria mea e scurtata rapid. Doar ascultand un pic de muzica, mai pot pica in visare, mai pot spera pentru o secunda ca ceasul meu nu s-a oprit „acolo”. Daca toti am sti unde ne e „acolo”-ul, cred ca am fi mai linistiti.
Citeam o carte despre ingeri, inca nu mi-e foarte clara si nu dau nume, si ingerii astia sunt peste tot. Din coltul meu corporatist, imi caut uneori ingerul, si-as vrea sa-l ating, sau macar sa-i vad lumina. Mi se pare uneori imposibil de greu, si am nevoie de cuvinte si fapte si dovezi. Oamenii, ca si ingerii, nu sunt dispusi sa-ti dea aceste lucruri. Oamenii, ca si ingerii, se lasa cautati si asteptati. Ca si dupa-amiezile mele urate, asteapta sa fie observati printr-un colt de geam. Iar daca vreodata te apropii de coltul de geam, o sa vezi lumina care zburda vesela o secunda-doua, iar apoi dispare rapid, ca si cum ti-ar face in ciuda.
Stie cineva unde pot gasi un colt de geam, o dupa-amiaza frumoasa, un inger si niste oameni?

Maria – Capitolul IV

Maria a lasat sa treaca prin patul ei multi barbati. Nu pentru ca ar fi tarfa, ci pentru ca ea cauta ceva. Niciunul nu avea acel ceva, dar nici ea nu stia prea bine ce cauta. I-a lasat sa o sarute, sa o atinga, le-a permis sa-i invadeze spatiul, sperand ca va veni acel ceva. A iertat si a protejat, in speranta ca se va intampla o minune.
Trecutul ei era fad – nu mai tine minte decat ce a facut ea. Barbatii aceia au zburat o data cu vantul, si s-au trecut ca si florile pe care le-a primit de la ei. Daca s-ar intreba sincer, n-ar sti sa spuna cati barbati au avut-o. N-ar sti pentru ca, de fapt, pentru ea, posesiunea fizica nu reprezinta nimic. Isi imprumuta corpul, si sentimentele tot nu se nasc. Generoasa, ofera tot ce poate oferi unui barbat, fara sa fie capabila sa simta ceva – fara sa il iubeasca, sau sa-i pese, fara sa-l constientizeze in adancul ei.
Sufera de detasare cronica, si nici cand e cu un barbat in pat, nu reuseste sa traiasca sentimentul de legare. S-ar lega de orice suflet, dar ea nu are suflet. Oricat si l-ar cauta, in adancul ochilor metalici, in pletele ei vii, in mersul usor leganat si visator, ea nu are suflet, si nu are radacini.
Maria viseaza mereu sa plece, si sa nu cunoasca pe nimeni unde se duce. Apoi o frustreaza faptul ca toata lumea pare sa graviteze in jurul ei, toata lumea vorbeste cu ea si ii cere sfatul, si toti o vor – sa-i vorbeasca sau ca sa se culce cu ea.
Se gandeste uneori ca ar fi fost bine daca era femeie, sau macar barbat. Probabil n-ar mai fi fost atat de rece noaptea. Viseaza la trei mii de perechi de pantofi, si rochii de diferite lungimi si culori, dar noaptea doar parul rasfirat pe perna ii tine de cald. Noaptea, cand stelele se sting, cand pleoapele i se lasa incet pe ochi, Maria isi doreste doar sa moara cat mai repede. S-a saturat de asteptare.

Maria – Capitolul III

Cand s-a nascut, din chimia a doi oameni, Maria n-a stiut ca va fi a tuturor. N-a stiut ca e nascuta ca sa fie a lor, sa nu fie a ei si, in final, sa nu apartina nimanui.
Maria regreta ca s-a nascut, dar ii place sa traiasca, pentru ca nu are alternativa.
A acceptat viata, pentru ca stie ca in curand va muri, si e impacata cu asta.
Stie ca nu e timp pentru regrete si tristeti, stie ca trebuie sa fie in echilibru cu ea si ca trebuie sa isi faca ei insasi pe plac.
Placul ei e foarte indepartat, si prajiturile i se par deodata amare. Nimic nu-i convine, si totusi nu-si doreste mai mult, pentru ca stie ca DOAR ATAT ii e dat.
Maria e trista, e foarte trista, de fapt, si-ar vrea sa fie si mai singura. Ca noi toti, de altfel. Maria e prototipul si stereotipul, creat de altcineva, care sa ne reprezinte cu mandrie. Si, ca orice model, isi da seama ca ea nu e ea, si stie, fara sa-i spunem, ca mai mult de-atat nici n-are voie sa fie. Nu are voie sa vrea mai mult.
Maria, Maria… Eu sunt Maria. Tu esti Maria. Asta crede Maria. Ca toti suntem ca ea.
Nu-si da seama ca doar ea e sensibila la miscarea vantului, si la cantitatea macului de pe covrigi. Nu-si da seama ca doar pe ea o intereseaza soarta firelor de praf si numarul punctelor negre de pe gargarita. Noi trebuie sa ajungem la serviciu, sa ajungem acasa, sa mancam, sa spalam, sa respiram si sa dormim. Maria le face natural, ea stie doar ca trebuie sa moara, si isi usureaza drumul, fara sa incalce regulile.
Maria nu e banala, ea doar respecta tiparul. Maria a iubit, dar chimia i-a lipsit. Cu fizica nu a facut mare lucru, iar la matematica integralele n-au ajutat-o. Poetii romantici n-au emotionat-o si nici filmele de dragoste. Maria e doar foarte trista, si nimic n-o mai ajuta azi.