My body is failing me. My spirit is failing me.
Devin tot mai bolnava, ma dezintegrez din ce in ce mai repede. Unele parti se umfla tot mai mult, din altele imi cad bucati pe jos si seamana cu niste confetti calcat in picioare. Un semn de putreziciune, fara duhoare de mort, stagneaza in privirea mea.
Imbibata in alcool, pe cat posibil, ca sa-mi conserv trupul muribund, nu ma pot misca, pentru ca mi-as pierde orientarea. Toata aceasta tranzitie viata-moarte nu ma deranjeaza, dar ma enerveaza. E lenta si plicticoasa si ma impiedic de procese fara sens.
Imi cade parul. Mi se cojeste pielea. Mi se exfoliaza unghiile. Im creste par in nas. Fac celulita. Cred ca am si cuperoza. Ridurile imi incadreaza fata. Mai e o secunda pana la menopauza.
Ah, ce fata frumoasa eram o data! Acum sunt doar un schelet ambulant, sunt doar un covor vechi, plin de praf si putrezit din cauza apei.
Nu mai am aer pentru mine. Nu mai am aer pentru tine. Astept sa mor si asteptarea-i lunga…
De ce nu-ti dai seama ca spui cuvinte care dor?
De ce nu inveti sa fii mai amabila si mai blanda?
De ce nu inveti sa nu te mai contrazici singura si sa fii mai calculata?
De ce e nevoie sa zici mereu ca stii, cand tu nu stii si nici nu vrei sa asculti?
E chiar atat de greu sa faci asta?
Eu nu te judec, te ascult, ai loc langa mine, chiar daca nu stiu sa-ti arat. Dar violenta si nepasarea din tine, ignoranta uneori, ma alunga la zeci de mii de kilometri distanta.
De ce nu stii sa vorbesti mai frumos?
De ce nu stii sa empatizezi?
De ce nu stii sa asculti?
De ce nu stii sa respecti?
De ce nu stii cum sa fii mai calma?
Ti-as spune toate astea in fata, dar stiu ca nu ma asculti. Ceva se rupe, incet-incet, in mine.
My soul has failed me.
