Disintegration

My body is failing me. My spirit is failing me.

Devin tot mai bolnava, ma dezintegrez din ce in ce mai repede. Unele parti se umfla tot mai mult, din altele imi cad bucati pe jos si seamana cu niste confetti calcat in picioare. Un semn de putreziciune, fara duhoare de mort, stagneaza in privirea mea.
Imbibata in alcool, pe cat posibil, ca sa-mi conserv trupul muribund, nu ma pot misca, pentru ca mi-as pierde orientarea. Toata aceasta tranzitie viata-moarte nu ma deranjeaza, dar ma enerveaza. E lenta si plicticoasa si ma impiedic de procese fara sens.
Imi cade parul. Mi se cojeste pielea. Mi se exfoliaza unghiile. Im creste par in nas. Fac celulita. Cred ca am si cuperoza. Ridurile imi incadreaza fata. Mai e o secunda pana la menopauza.
Ah, ce fata frumoasa eram o data! Acum sunt doar un schelet ambulant, sunt doar un covor vechi, plin de praf si putrezit din cauza apei.
Nu mai am aer pentru mine. Nu mai am aer pentru tine. Astept sa mor si asteptarea-i lunga…

De ce nu-ti dai seama ca spui cuvinte care dor?
De ce nu inveti sa fii mai amabila si mai blanda?
De ce nu inveti sa nu te mai contrazici singura si sa fii mai calculata?
De ce e nevoie sa zici mereu ca stii, cand tu nu stii si nici nu vrei sa asculti?
E chiar atat de greu sa faci asta?
Eu nu te judec, te ascult, ai loc langa mine, chiar daca nu stiu sa-ti arat. Dar violenta si nepasarea din tine, ignoranta uneori, ma alunga la zeci de mii de kilometri distanta.
De ce nu stii sa vorbesti mai frumos?
De ce nu stii sa empatizezi?
De ce nu stii sa asculti?
De ce nu stii sa respecti?
De ce nu stii cum sa fii mai calma?
Ti-as spune toate astea in fata, dar stiu ca nu ma asculti. Ceva se rupe, incet-incet, in mine.
My soul has failed me.

Maria – Capitolul III

Cand s-a nascut, din chimia a doi oameni, Maria n-a stiut ca va fi a tuturor. N-a stiut ca e nascuta ca sa fie a lor, sa nu fie a ei si, in final, sa nu apartina nimanui.
Maria regreta ca s-a nascut, dar ii place sa traiasca, pentru ca nu are alternativa.
A acceptat viata, pentru ca stie ca in curand va muri, si e impacata cu asta.
Stie ca nu e timp pentru regrete si tristeti, stie ca trebuie sa fie in echilibru cu ea si ca trebuie sa isi faca ei insasi pe plac.
Placul ei e foarte indepartat, si prajiturile i se par deodata amare. Nimic nu-i convine, si totusi nu-si doreste mai mult, pentru ca stie ca DOAR ATAT ii e dat.
Maria e trista, e foarte trista, de fapt, si-ar vrea sa fie si mai singura. Ca noi toti, de altfel. Maria e prototipul si stereotipul, creat de altcineva, care sa ne reprezinte cu mandrie. Si, ca orice model, isi da seama ca ea nu e ea, si stie, fara sa-i spunem, ca mai mult de-atat nici n-are voie sa fie. Nu are voie sa vrea mai mult.
Maria, Maria… Eu sunt Maria. Tu esti Maria. Asta crede Maria. Ca toti suntem ca ea.
Nu-si da seama ca doar ea e sensibila la miscarea vantului, si la cantitatea macului de pe covrigi. Nu-si da seama ca doar pe ea o intereseaza soarta firelor de praf si numarul punctelor negre de pe gargarita. Noi trebuie sa ajungem la serviciu, sa ajungem acasa, sa mancam, sa spalam, sa respiram si sa dormim. Maria le face natural, ea stie doar ca trebuie sa moara, si isi usureaza drumul, fara sa incalce regulile.
Maria nu e banala, ea doar respecta tiparul. Maria a iubit, dar chimia i-a lipsit. Cu fizica nu a facut mare lucru, iar la matematica integralele n-au ajutat-o. Poetii romantici n-au emotionat-o si nici filmele de dragoste. Maria e doar foarte trista, si nimic n-o mai ajuta azi.