ipad | Breathe Me In

E Valentine’s Day, stiu, o sarbatorim sau o uram, fiecare cu ce-i place. Dar, daaaaaaaaaaaaaaar…

As usual, ma dau pe net si citesc despre filme si carti si alte chestiuni culturale. Si eram cat pe ce, dar cat pe ce! Sa incep o noua carte.

Nu pun la socoteala faptul ca profilul meu de Goodreads arata ca momentan citesc 8 carti. Mai am vreo 2 incepute pe langa astea, dar am ramas la primele pagini, pentru ca mi s-a stricat Kindle-ul. More on that, later.

Tocmai ma gandeam sa ma apuc de citit Animal Farm, pentru ca George Orwell merita citit in orice forma si, daca tot am facut efortul de a citit 1984 de peste 10 ori, as putea sa continui si cu alte romane.

Dar brusc am realizat ca n-ar fi o idee buna. Gaseam un site online unde pot citi cartea sau o luam de undeva, nu asta e problema mare. Problema mare e ca accesul facil la orice forma de literatura (ieri, spre exemplu, am citit o tona de epigrame, just because), ma face sa ma comport ca un copil cu ADHD.

I don’t commit to books like I used to. Sau nu, de fapt. I was committed to The Hobbit. Pana am inceput Damnation Alley. Bineinteles, am inceput si Cinder, cateva randuri doar, dar oricum… Si mai am o carte de pe Kindle inceputa (si nici macar nu-s in stare sa imi amintesc care anume), si seria The Walking Dead si am inceput si Buffy – Season 8 pe iPad.

My Assholes didn’t Finish First. My Hunger Games are still hungry. Shadow of Night e sortita nefinalizarii, spre linistea mea eterna. La Priest sunt mai departe de volumul 4 de foarte mult timp. Cyberpunk e si el in curs de injumatatire a volumului de munca. Doar Kafka on the Shore a ramas lectura constanta in ultimele 3 zile.

Faptul ca am asa usor acces la carti si dispozitive pe care sa le citesc ma face sa ma intreb daca o sa mai simt vreodata chestia aia cu „abia astept sa ajung acasa sa termin cartea”. Pentru ca acum citesc in pauza, de pe un site sau altul, pe drum citesc de pe telefon, acasa de pe iPad si Kindle.

Si cand ma gandesc ca acum vreo 2 saptamani ma gandeam sa recitesc Shogun si Pasarea-Spin…

Sunt nascuta iarna, fix, dar fix imediat dupa Revelion si Craciun, fix, dar fix cand n-are lumea bani si nici loc in stomac pentru mancaruri si bauturi.

Copil fiind, ziua mea de nastere a nimerit mai tot timpul in vacanta, iar singura „petrecere” de care am avut parte a fost la fascinanta varsta de 5 ani, cand am fost un mic zbir ce a primit cadouri frumoase (prin zbir inteleg faptul ca am terorizat copiii veniti la party cu Elvis Presley – caruia ii spunem „La multi ani!” astazi – lui si lui David Bowie).

Pfoai, ce de vorba pe langa…

Anii au trecut, populara n-am fost niciodata. Remarc doar cadouri sporadice, pe la 16 ani (o nuca de cocos cumparata de sora unei colege si un set Nivea cumparat de mama unei alte colege), in rest doar ce primeam de la mama – ceea ce insemna cadouri frumoase, de obicei. Carti si haine si tort. Eram multumita.

Anii au trecut iara, in facultate am primit ceva ursuleti de plus, niste cercei oribili, alti ursuleti de plus, chestii banale, uneori foarte dragute (lumanerele si suporturi pentru ele), dar nimic memorabil.

Anii au trecut din nou, m-am transferat la Bucuresti, in The Big City, si am primit sampanii, am primit colegi in vizita de ziua mea (mama, cum era asta!), am primit carti, esarfe, cercei, lantisoare, lumanarele, bratari, cizme, lucruri care mi-au placut, dar care au disparut o data cu oamenii din viata mea.

(V-am zis ca-s antisociala, da?)

Anul asta am avut parte de o zi superba. Doar faptul ca scriu cu intarziere (de pe 5 pana acum a trecut ceva timp) ma face sa realizez ca inca plutesc in relaxarea de sambata.

Ziua frumoasa a inceput de vineri, cand la 16:30 a intrat pe usa mea un pachet de KFC cu un iPad. Adevarul e ca l-am simtit, l-am banuit ca vine, n-am fost chiar uimita, dar am fost foarte bucuroasa. (Si da, e cea mai cea jucarie pe care o am!!!)

Tot vineri, spre seara, un caine mic, flocos, ochios si iubaret se sprijinea pe usa, mai-mai sa intre in casa. L-am hranit, l-am indragit, asa ca de sambata face parte integranta din familia noastra.

Sambata a fost o zi de lene, in care asteptam party-ul care urma. Am primit cainele definitiv in casa, m-am imbracat, machiat si alte alea si-am pornit spre locul de poveste.

Pentru ca a fost o poveste…

A venit prima data o umplere de cont de iTunes, apoi o pereche de manusi colorate si o bufnita pe un portofel rosu cu buline rosii. Apoi o bufnita cu un set de lumanari parfumate, la pachet cu un buchet imens de crini. Apoi o superba geanta, colorata atat de vesel si frumos. I have no words! Au venit, pe rand, o bluza alba, o bluza gri, un fular rosu si niste recompense pentru caine. Un plic negru de seara si o pereche de manusi rosii superbe. Un fular alb pufos si un urs alb pufos – tot pentru caine. Un suport pentru aromaterapie, plus un semn numai bun de agatat in perete.

Dupa ce toate cadourile s-au asezat frumos in colt, povestea s-a dezlantuit. Cel mai mult mi-a placut ca mi-a depasit asteptarile. A fost frumos sa fie atata lume langa mine, toti in acelasi timp. Toata lumea a parut sa se distreze, totul a fost perfect (pentru mine).

Iar cel mai frumos a fost cand ne-am intors acasa – la noi acasa, unde catelul nostru iubit ne astepta, sa-l scoatem la plimbare pentru prima data.

Anul asta a fost prima data in mult timp cand m-am simtit copil fericit din nou…

Sursa poza.