Review: The Hunger Games: Catching Fire

So, The Hunger Games are back, and Mr. President Snow is back with a vengeance.

After all that fighting and suffering and pure torture that both Katniss and Peeta suffered, we were left to think that finishing the Games was a true victory.

Well, wrong. Because Snow still hates the guts of our little Mockingjay, so he kinda wants her dead.

I loved the fact that J-Law managed to convey horror and terror so well. Her face may be ugly while doing it, but that doesn’t mean she can’t act the hell out of desperation.

I loved that Peeta seemed to be multidimensional this time, as opposed to the blank little boy I’ve seen in the first installment.

I loved the resignation on Gale‘s face, even after he kissed Katniss.

I loved that Katniss’ mother (still known as „Mrs. Everdeen” and nothing more) was a real help, and I loved how Prim started to carry her weight like a, well, boss. A medicine boss, while we’re at it!

Haymitch starts to unveil himself and he proves to be a part of a bigger plot than initially though, so… Kudos for Haymitch, you funny drunk you!

Cinna is episodic, but his final scene is tragic and his death proves to Katniss the ruthless of the system.

Speaking of Katniss, she seems a little off at times, maybe it’s because she doesn’t know who to protect first, maybe it’s because she’s just a child with a heavy burden. I don’t really know, but the girl can act, be it a good or a bad situation.

Finnick is arrogant and gorgeous, almost like I was picturing him while reading the book, but the beautiful Sam Claflin managed to give depth to this amazing character otherwise depicted as very simple.

Johanna is gorgeous too, a wild beast that mocks the Capitol with a smile on her face, but her role is still kept at a minimum, so we’ll have to wait and see what happens next with her.

All in all, this second part of the franchise is more compact, loaded with action (I’m looking at you, Francis Lawrence!) and filled with the necessary desperation and urgency that the first movie lacked so bad. I can’t wait to see how it will all pan out, when all the political strings will be pulled by the right person(s).

Hunger Games vs. Battle Royale

Azi a fost movie night. Înarmată cu două prietene (Monica și Victoria – mi s-a dictat din culise) și niște cola, ne-am așezat frumos ca la școală pe rândurile ce ne cuveneau. Am trecut cu bine de trailere (am notat în gând Battleship) și am ronțăit un pic de popcorn, așteptând să se întîmple ceva. Hunger Games a debutat încet și s-a mișcat monoton în prima jumătate de oră.

Personajele remarcate de mine:
Katniss – eroina – descurcăreață, puternică, singura ei grijă era familia ei (deși pe mamă mai mult o tolera)
Gale – eternul prieten – friendzoned for life, un tip destul de capabil și realist, cu picioarele pe pămînt, care suspină în sinea lui după Katniss (eu zic că ar merita vreo 2-3 priviri)
Prim – sora – deși personajul în sine mi-a displăcut total (nu mi-ar plăcea să trăiesc lângă un om atât de inutil), actrița era foarte bună în rolul ei, credibilă și foarte pasională (mai ales în scena cheie în care Katniss se oferă voluntar)
mama – alt personaj inutil, actriță inexpresivă
Effie Trinket – ridicolă, boemă, stupidă, flamboyantă – într-un cuvânt, un personaj enervant și încântător
Haymitch Abernathy – amuzant și enervant, era acolo doar pentru comic relief și mi-aș fi dorit mai multă expunere pentru el
Cinna – un personaj subțirel, aș putea spune, dar cu un rol bine stabilit (aproape aș putea spune că e mentorul/sidekick-ul lui Katniss), de care se achită cu grație
Peeta Mellark – l-am urât din prima clipă (bărbat mai incapabil cred că n-am văzut în viața mea), atât de cu două fețe, laș, speriat și incapabil să-ți asume niște decizii până la capăt (nu are nici măcar curaj să recunoască lucruri, la acțiune nici nu mă aștept)
Seneca Crane – odios! și cu asta am spus tot, pentru că ăsta îi era rolul
Caesar Flickerman – nu sunt hotărâtă dacă-l plac (e clar că o strategie are) sau îl disprețuiesc pentru metodele sale
Claudius Templesmith – DDD, tu ești?
Rue – o copiliță simpatică și o actriță bună, pentru vârsta ei (deși a fost un pic deplasată scena de după moartea ei)
Cato și Clove – despre ei nu pot scrie decât împreună, îi unea aceeași sălbăticie, lipsă de principii, dragostea pentru forța brută și violență
Fox Face – simpatic personaj, probabil mai mult din cauza culorii părului (replici n-a prea avut)

Liniștea de la începutul filmului contrastează foarte puternic cu ritmul alert de peste o jumătate de oră. Scena vânătorii, cu Gale și Katniss în rolul principal, ar putea părea idilică, dacă filmul ar fi mute. Doi tineri, lângă pădure, vorbesc, dar nu e nevoie de cuvinte să înțelegi că sunt și alte lucruri acolo. Îi vezi acasă, fiecare într-o familie tristă, plină de lipsuri.

Vine momentul în care se fac alegerile pentru Jocurile Foamei și toată lumea rămâne uimită de curajul arătat de Katniss. Până și ea mi s-a părut un pic surprinsă, dar n-a dat nicio clipă înapoi. Scenă în care se oferă voluntar, pentru a o salva pe sora ei, e sfâșietoare la propriu (damn those ninjas, chopping onions!).

Drumul de acasă spre Capitoliu l-au parcurs într-un TGV (ca să fiu pragmatică), și tot timpul petrecut acolo Katniss și-a dat seama că e mult pe din afară, că Jocurile nu sunt o joacă și că e posibil să nu aibă skill-urile sociale necesare pentru a câștiga. Drept e că nici prietenia rapid formată între Haymitch și Peeta nu au ajutat-o să se dezghețe.

O dată ajunși în Capitoliu, rămâi surprins, la fel ca ei, de multitudinea de culori, de ridicolul în care cădeau locuitorii orașului, veniți ca la întâmpinarea unei vedete.
După câteva zile de pregătiri, a venit momentul prezentării tributurilor. Din acest moment, filmul m-a captat cu totul.

Scena în care Katniss și Peeta au venit îmbrăcați, practic, în flăcări, e memorabilă. Muzica a fost excelent aleasă pentru acest moment, pentru impactul pe care l-a avut.
Au urmat iarăși o perioadă de pregătiri, timp în care sponsorii și-au stabilit favoriții, notându-i de la 1 la 12. And then, the games begun.

Luptele între tributuri n-au fost nici pe departe atât de sângeroase, cum aș fi crezut că o să fie. Mă așteptam la mai mult Battle Royale, dar probabil că societatea americană nu e atât de curajoasă.
Pe principiul „totul e un show TV”, concurenții erau urmăriți de toată lumea, iar oamenii din Capitoliu schimbau condițiile cum le convenea, numai să fie spectacol. Panem et circenses.

Nu o să detaliez luptele, nu o să spun cine a câștigat, nu o să spun decât că până la final am plâns, am râs, m-am ferit de chestii aruncate, m-am speriat la tot felul de sunete, am stat cu sufletul la gură când era să… Dar nu vă zic ce.

Filmul trebuie văzut, majoritatea celor din sală l-au văzut și l-au trăit acolo, o dată cu mine. M-am enervat, m-am ofticat, unele lucruri le-am găsit inutile, pe unele le-aș fi făcut identic și n-am avut nicio clipă de răgaz.

M-am dus sperând la un Battle Royale, m-am ales cu un Hunger Games, care în afară de ideea de bază, n-are nicio legătură cu celălalt film. Amândouă sunt bune, fiecare pe sectorul ei. Dar replica în care îți dai seama că sunt diferite îi aparține lui Caesar: Hope is the only thing stronger than fear.

Din tot jocul actoricesc, am reținut-o pe Jennifer Lawrence (Katniss), Stanley Tucci (Caesar), Elizabeth Banks (Effie), Woody Harrelson (Haymitch), Lenny Kravitz (Cinna) și Amandla Stenberg (Rue). Deși m-aș fi lipsit uneori de shaky cam, a avut scopul ei și pot s-o înțeleg (erau, totuși, în pădure). Muzica a fost bine aleasă – ce mi-a plăcut cel mai mult a fost piesa de la prezentarea tributurilor, când Peeta și Katniss au apărut îmbrăcați în flăcări.

Avem nevoie de un personaj feminin de încredere, puternic, impulsiv, care ia decizia bună pentru alții. Un personaj care nu e arogant, nu e slab, e un luptător, dar care nu se pune pe sine deasupra altora. După ani de căutari, tinerii din ziua de azi ar putea găsi un nou model de urmat în Katniss.