1Q84

1Q84. Haruki Murakami. Carte nouă, citită pe Kindle.
Când o citești, îți dai seama ce disciplinat e Murakami. Câtă răbdare, memorie, suflet e în toată cartea. Cum poți să scrii 3 volume despre 2 oameni, alternând un capitol despre ea, un capitol despre el? Câtă răbdare să ai să faci toate scenele în oglindă, pentru a le da greutatea necesară? Câtă răbdare să ai, să fii bărbat și să memorezi atâtea mărci de haine și pantofi de damă? Câtă memorie să ai ca să-ți dezbraci personajele treptat, la multe pagini depărtare de la ultima “dezbrăcare”, și să le dezvălui sufletul și secretele așa cum se debracă ceapa de foițele ei? Cam pe-aici s-au sfârșit întrebările mele. Au urmat mirările.
De ce e așa direct în vorbire, mai ales când sunt lucruri grave de zis? Murakami are gravitatea unui copil care nu înțelege un lucru rău pe care îl vede. Fiecare scenă de sex, fiecare violență, fiecare descriere a zonelor intime și a părului pubian de toate felurile – toate sunt parcurse cu inocența firească a unui copil care întreabă “tu ce ai acolo?” când te vede gol.
Tot citind cartea, ajunsesem să cred că momentul final – regăsirea dintre boabele verzi și plictisitorul profesor Tengo – nu va avea nicicând loc așa cum îl speram. Credeam că personajele sunt sortite unei treceri banale, în fugă, unul pe lângă celălalt, așa cum s-ar întâmpla în mod normal în viață.
1Q84 e ca și cum te-ai uita la paginile lui 1984, din altă dimensiune, printr-un geam care are pictat Persistenţa memoriei a lui Dali. Totul e suprarealist, totul se destramă, nimic nu are sens. Și cred că de aceea cartea este foarte bine scrisă, pentru că deși tot timpul ai impresia că Tengo și Aomame luptă degeaba, finalul fericit e chiar neașteptat. De mult nu m-am mai bucurat de un final fericit, care să fie și scris bine.
PS: aceste vorbe nu se vor a fi o recenzie, ci doar niște păreri. Cartea merită mai mult decât o recenzie – merită citită.

Mireasa cu gatul taiat

Ca gainile, se adunasera cu totii sub streasina casei.
Cu stupiditate, priveau cu totii spre locul unde se intamplase grozavia. Sangele de peste tot, de pe haine si pe fata de masa, de pe peretii casei, le dadea un aer ciudat.
Narile le framatau, si mirosul dulce de vin staruia in mine. Mi se parea ca totul miroase a vin si a struguri, a friptura si mamaliga proaspata. Aburi ieseau din mine, si din friptura de pe jos. Dracu’ stie cum a ajuns pe jos, ma tot impiedic de ea.
Rochia mea lunga, alba, e plina de praf, iar picioarele mele sunt murdare.
Sa-mi fie invatatura de minte! Mama mi-a zis sa-mi iau pantofi, sau baremi ciorapi, dar nuuu… Eu am vrut sa mi se vada oja rosie de la picioare.
Unchiul Paul se uita la picioarele mele si-mi dau seama ca rochia mea e un pic cam ridicata. Ii dau drumul repede si ma fac ca o scutur de praf, apoi imi asez florile din par. Marinica se uita gales la mine, probabil din cauza ca e un pic incrucisat, si eu ii zambesc cat pot de dulce. Unchiul Paul isi indeasa limba pe gatul neveste-sii, cred ca o si pipaia acolo, dupa pom, unde erau.
Masa era plina de sange si apa, friptura mea zacea pe jos, iar din tort n-a mai ramas decat o fleoscaiala alba. Rochia mea, din alba, apoi prafuita, a ajuns plina de noroi si sange, iar rasuflarea mea miroase a vin. Pe mana am o dara rosie, si toti in jurul meu sufla greu. Maica-mea pare pierduta, tata e furios, tot invarte un cutit in mana, si ma sperie, iar Marinica e linistit ca un bou. Unchiul Paul da semne de neliniste, iar tuta de nevasta-sa e nervoasa. I-a dat o palma, si a venit spre mama lui Marinica. Biata femeie nu stie cum s-o calmeze mai repede si cum sa-i stearga sangele de pe fata.
Il vad pe tatal lui Marinica in camera lui, cum incearca sa telefoneze cuiva. Pare grabit, se tot uita pe geam. M-am dat la o parte, sper ca nu m-a vazut.
Marinica sta si se uita undeva, ca un bou, pierdut. Are aceeasi privire ca atunci cand se uita la mine. Ma intreb la ce se uita oare… Ma apropii.
… Se uita la mine.
Marinica, plin de sange, ca toata lumea, de altfel, se uita la mine. Isi frange mainile, si plange incet. E stupid, bietul de el, ca un idiot mare si gras. Plange, saracul, si-si frange mainile. I-e si mila sa puna mana pe parul meu murdar de sange, pe florile din parul meu. Incearca sa ma curete de sange, dar i-e frica sa nu ma murdareasca de noroi.
E singur cu mine. Mama sta, saraca, sub o streasina, o tin cucoanele sa nu cada. Nu stiu de ce sa uita asa, prin mine, eu ma uit la ea si nu stiu ce sa-i spun.
Marinica plange ca inecatul, si tata invarte cutitul ala. Nevasta lu’ unchiu’ Paul e nevrozata, se uita urat spre mine (adica nu spre mine, prin mine, spre cealalta eu), si tot scuipa intr-acolo. Tata se uita la ea, de parca ar da cu ea de pamant, mama tace, Marinica plange.
Unchiul Paul rade de dupa copaci.
Dupa copaci, mi-a ridicat fusta.
Dupa copaci, i-am zis ca o sa avem un copil.
Dupa copaci, m-a batut prima oara.
Dupa copaci, ne-a prins nevasta-sa prima oara. A doua oara, ne-a prins Marinica.
In fata copacului, in fata lumii, mi-a taiat nevasta-sa gatul.

Copilul

Sunt un copil trist.

Mi-am pierdut lacrima. Am vazut-o fugind la vale, rostogolindu-se pe sine catre negrul abis. Mi-am vazut sufletul incins de patima si dorul de a iubi, de-a simti pacea divina ce se naste dimineata.

Am simtit picul de liniste ce se naste cand moare ultima stea. Am iubit picul de ceata de dimineata.

Sunt un copil singur.

Atat de singur, ca nu stiu ce numar sa-i dau lui infinit, atat de singur ca orice cuvant mi se pare nespus si doar nebunie din mine.

Atat e de liniste si de tacere! Ma simt frate cu mortii din morminte, care nici macar nu stiu de mine si de tacerea din mine…

Ma simt atat de greu si totusi atat de mic!

Sunt un copil pustiu.

Care plange.

Si care nu stie sa zica ce-l doare.

Si caruia i-e frica sa zica: “nu da, ca ma doare…”…

Sunt doar un copil pustiu…