Arhive etichete: moarte

Maria – Capitolul II

Posted on by
Răspunde

Maria se plimba de nebuna pe strazi. Asteapta sa-i vina clipa.
Adica asta vreau sa fac eu in Capitolul II. Sa o omor pe Maria.
Ea e un personaj puternic, si uneori ma domina, asa ca nu sunt sigura ca o pot omora chiar din a doua citire.
Se plimba de nebuna, si cauta. N-a aflat nici ea ce cauta, dar spera sa gaseasca. Ca de obicei, va sti atunci cand a gasit lucrul respectiv ca l-a cautat.
Pasii ei masoara tacerea, umpland lumea nu de zgomot, ci de viata. E liniste in jur, si ea da cu piciorul in pietricele.
Uneori, si-ar dori pietricele in suflet, ca sa le loveasca cu piciorul. Sa auda ecoul imaginar, sa-si dea seama de adancimile sufletului ei.
Sufletul ei nu are fund. Nu are margini, nu are capac. Nu are limite, pentru ca nu e. Maria stie ca nu poti defini ceva ce nu e. Asa ca isi bea ceaiul linistita, si nicio cuta a obrazului ei nu reflecta genunea din ea.
Parul ei nu are culoare. Adica are, dar nu poti sa spui exact ce e. E un blond gri, fara lipsa de personalitate a cenusiului, fara banalitatea blondului pai, e ceva fara forma si culoare, pe care doar il simti, fara sa spui exact ce e. Ehh, n-o fi avand el culoare, dar are viata. Se misca, subit si rapid, catre centrii care-l atrag – de obicei, e vorba de alti oameni. Ii mangaie de la distanta, fara a se apropia nici macar cu un fir, si respira neliniste.
Nu zambeste niciodata. E un par serios, dar care ii da un aer de ireal. Pluteste o data cu fiecare suvita, si se imbraca cu ele.
Parul nu ii tine de cald. Din contra, mai mult o face sa-si doreasca sa aiba pe cineva aproape. Noaptea, cand parul o inconjoara, isi doreste sa fie langa ea cineva care s-o imbratiseze cum o face parul. In noptile singuratice, cu ploaie marunta si rea, Maria sta cu parul rasfirat pe perna si se uita la perna, imaginandu-si ca are pe cineva.
Maria se plimba pe strazi, parul ii salta, sufletul ii e gol. Piciorul se misca frenetic pe asfalt si bate ritmul in timp ce merge. Maria n-are buze. N-are buze demne de descrieri, sarim peste ele. Pentru ca gatul ei e mai interesant, asa cum buzunarele rochiei sunt mai interesante decat ciorapii ei. Ascund mainile, nu le subliniaza. Gatul freamata, buzele doar se misca si vorbesc. Sunt banale si invita – promit chiar, dar gatul sta ascuns sub parul viu, gatul poarta viata in el, daca il atingi in locuri ascunse, poate muri, si cartea s-ar termina aici. Gatul e mai interesant.
Maria e singura, si nimeni n-o saruta pe gat, nici pe par, nici pe picioare. Si ea stie ca o sa moara.

Despre moarte, in cateva cuvinte…

Posted on by
7

Pentru ca am visat ca mor. De fapt, nu de aceea, ci ca sa visez ca mor.
Scriu cuvinte, insir litere in rand, cu grija, curat, ca si cum as avea o penita aurita. Si simt nevoia sa povestesc de ce mor incet, in mine, uneori.
Caut moartea, fara s-o caut. Am stiut-o mereu, am avut-o cu mine.
S-a involburat deasupra mea, in copilaria mea fara pata. Au trecut prin mine patimi, si timpul nu m-a atins cu patina lui.
Cand mi se face dor de mine, mai mint putin, pentru ca intre doua rasuflari cu iz de cafea, ma regasesc rece si distanta.
As fugi si n-as fugi, dar din pacate nu ma tin picioarele. Vreau sa merg undeva unde nu cunosc pe nimeni, dar din pacate oamenii mi se deschid atat de repede. Si unde as putea sa ma duc, sa mor linistita, fara sa vorbesc cu oamenii?
Ma transform in poeta, si-mi arunc cuvintele la cos. Imi inghit saliva cu gust salciu-amar. Lacrimile ma spala pe fata si sarea din ele imi place.
Simt cum ard incet, o flacara porneste din mine. Ma mistuie, desi e formata din picaturi de apa. In loc sa ma ude, ard ca acidul. Ma descompun in mine, si ma simt fericita si eliberata. Cand nu mai sunt deloc, voi fi a mea. Pa-pa!

Despre moarte si alte balarii

Posted on by
1

Puştoaica se joacă iar cu tastatura. Iar ar vrea să inventeze cuvinte şi fapte, persoane şi îngeri. Demonii şi-i ascunde adânc în coşul pieptului, îi păstrează şi îi e frică să-i arate lumii. Se uită la tastatură şi pe geam, se uită la oameni şi covoare, se… Se… Se… Ce naiba se? Nici ea nu ştie.
Se uită în oglindă, se şterge pe faţă, demonii nu pleacă.
Îi vine ideea să scrie despre cineva care moare.
E uşor pentru ea. Noaptea are vise despre oameni care mor, uneori moare chiar ea. Şi simte durerea şi aerul care nu mai intră în piept şi ştie despre ce vorbeşte. Îşi omoară personajele în fiecare zi, le scuipă şi le dă cu noroi, şi se simte mai bine.
Azi iar o să omoare pe cineva. Se pregăteşte să scrie, tastează două cuvinte.
Încă două cuvinte…
Pune un punct. Mai scrie o frază.
Un semn de întrebare. Ea respiră sacadat.
Încă două cuvinte şi………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Sub stele

Posted on by
2

Sub stele mă îngroapă.

Deasupra mea sunt stelele care pâlpâie. În mine pâlpâie viaţa, mai are un pic şi se zbate, vrea să iasă. Îi simt răsuflarea deasupra mea. Miroase a mâncare proastă, de ţăran.

Încă nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Cum naiba de s-a ajuns la asta?

Acum o oră eram fericită, întinsă pe pătura pe care am stat şi la picnic dimineaţă.

Încă îmi amintesc ce frumos era azi dimineaţă. Soarele era sus, pe cer – în locul stelelor de acum. Era cald, ca la începutul primăverii, deşi toamna s-a instalat destul de vizibil.

Îmi aduc aminte clar că mă gândeam că e ultimul picnic pe anul ăsta.

O lopată de pământ mă trezeşte din reverie. Îmi acoperă ochii şi stelele nu se mai văd la fel de bine.

Din cauza asta, mi se pare că pâlpâie mai tare. Dar poate doar mi se pare mie.

Pământul care îmi acoperă o parte din faţă mă împiedică să respir.

Printre bucăţele negre de pământ, cerul se face din ce în ce mai mic.

Nu mai sunt greieri care să acopere sunetul pe care îl face lopata care mă îngroapă.

Pare aşa pustiu în pădure. Mi-aduc aminte că pentru asta am şi venit aici. Pentru că era mai linişte.

Mă uit la stele şi mă gândesc că ar trebui să mă bucur măcar de această ultimă privelişte.

E linişte. Cerul de deasupra mea mă înveleşte. Pământul care ar trebui să fie sub mine mă înveleşte şi el.

Sunt acoperită de tot ce e în lume, separată de tot ce e viu şi tangibil.

Mă uit la el. Dimineaţă luam picnicul împreună şi îmi zâmbea.

De fapt, mi se pare că şi acum îmi zâmbeşte. M-aş chinui un pic să-i zâmbesc înapoi, mi-e frică să nu se simtă vinovat de ce a făcut.

Îmi dau seama că am îngheţat. Nu se mai mişcă nimic în mine. Nici măcar nu pot să-i zâmbesc, să mă prefac că e totul în regulă.

Când m-a lovit, nu m-am aşteptat.

Am îngheţat rapid, deşi îmi venea să plâng.

Aerul a încetat să mai între în mine.

Încet, încet, se lăsa seara. Peste mine, peste pădure.

A trecut timpul şi sângele mi s-a uscat pe ochi.

În tot acest timp, el săpa şi săpa şi săpa…

Mă uitam la stele, cum apăreau deasupra mea şi se uitau îngheţate la mine.

Sângele le făcea să pară mai roşii.

De fapt, tot ce vedeam era roşu.

Treptat, treptat, mi s-a făcut mai cald.

M-a mutat în groapa care i-a luat o veşnicie să mi-o pregătească.

Mi s-a făcut mai cald şi am observat că vântul nu mă mai atingea.

Pe ochi mi s-a pus mai întâi o ceaţă roşie, apoi pământ.

Underneath the stars…

La metrou

Posted on by
5

Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.

Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.

Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.

Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.

Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.

Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.