Arhive etichete: moarte

Maria – Capitolul VI

Posted on by
Răspunde

Maria sta.
Mintea ei nu sta. Creierul ei se oboseste. Spera ca viata ei va deveni mai buna. De cateva zile, se crede fericita. Ceva a umplut golul imens din ea, si ochii ii stralucesc. Ceva in fiinta ei are aroma de cafea. Rasuflarea ei are gust de ceai cald, si miscarile ei au ceva felin in ele.
Maria se se simte aproape fericita, aproape importanta, si parca toti oamenii din lume conteaza acum. S-a schimbat ceva in ea, si se simte generoasa. Se simte om.
Maria e aproape umana astazi. E calda si e vie. In oglinda I se pare ca isi vede sangele circuland prin corp si in el simte, ca niste ace mici, sentimente si emotii si ganduri, cum curg cu toatele si vin navala peste ea.
Stie ca va muri, dar nu o mai intristeaza lucrul asta. E foarte usurata si oarecum fericita.
Maria simte ca a rasarit soarele deasupra ei. Maria simte ca e un nou inceput. Simte ca viata ei o ia de la capat.
Capatul ei se termina azi. Viitorul incepe maine.
In Maria s-a adunat atata liniste…

Pantofii rosii

Posted on by
7

Toti oamenii au o pereche de pantofi norocosi. Sau niste cercei. Un inel. O cravata. O rochie. O geanta. Un ceas.
Eu am pantofi. Pantofii mei sunt rosii. Au tocul inalt, si se leaga intr-un mod relativ sexy-discret pe glezna, facand-o sa para si mai subtire decat e. Pantofii mei rosii ma fac sa am mai multa incredere in mine, in special cand imi trec mana prin par. I-am cumparat de mult, cand inca nu aveam parul atat de lung, si-l vopseam intr-un blond spalacit si fara personalitate. De ani de zile, pantofii mei rosii mi-au tinut companie la interviuri si intalniri in oras, cu ei am cunoscut dragostea, cu ei am reusit s-o parasesc (e greu cand ai un smiorcait langa tine), cu ei am reusit sa obtin joburile mult-visate si sefii mult-visati.
Cu ei i-am omorat pe EI.
Nu mi se parea nimic iesit din comun. Adica, ce e asta sa-i infigi o clama in gat iubitului tau? Nimic. Ce e sa-i sectionezi artera cu un cutit? Nimic. Ce inseamna sa-i dai o supradoza de somnifere? Nimic. Ce inseamna sa-i strecori in supa pe care i-o duci la spital, dupa operatia de apendicita, un pic de otrava de soareci? Nu mi se pare nimic. Pur si simplu oameni care mor. Oricum nu meritau sa traiasca.
Pantofii mei rosii au fost acolo de fiecare data, m-au ajutat si mi-au purtat noroc. Dupa ce terminam treaba,
aveam un obicei: sa calc mereu peste trupul neinsufletit, sa simt cum mi se infunda piciorul in stomacul lui, cum mi se infige tocul in coastele lor. Sa stii ca mortii saruta mai bine ca vii, si parul lor e un pic mai moale. Pacat ca prind repede miros, mi-ar fi placut sa ramana ai mei pentru totdeauna si sa ma joc cu ei.
Din pacate, trebuia sa incep sa-i sectionez, ca sa-i pot arunca departe de oras, sa nu-i mai gaseasca nimeni, niciodata.
Pantofii mei rosii ma ajutau sa-ndeplinesc si sarcina asta teribila, pentru ca sincer mi se facea mila sa-i tai pe bietii barbati pe care i-am iubit o data. Le placea sa se scalde in sangele celor care m-au iubit, si intotdeauna calcau cu mandrie in el, facand sa sara stropi mici pe peretii mei albi. Pe mine ma enerva asta, si mereu le ziceam sa nu mai calce in sange, pentru ca mi-era lene sa curat dupa aia.
——————————————————————————————————-
Azi ma duc la politie. Cred ca mi-au gasit iubitii imprastiati prin tara, habar n-am. Au zis ca e ceva despre Matei. Matei e ultimul meu iubit. M-au intrebat cand l-am vazut ultima oara, si le-am zis ca acum 2 saptamani. Mi-au zis ca ai lui l-au dat disparut, si m-au rugat sa vin sa confirm daca e cadavrul lui. Le-am zis ca ajung intr-o ora, si au zis ca ma asteapta. M-am imbracat in rochia mea neagra, cu maneci trei sferturi. Mi-am pus pantofii rosii, si esarfa rosie la gat. Ochelarii de soare imi acopereau bine fata, iar geanta mea rosie continea actele si banii mei.
Am pornit pe jos, pentru ca pe jos ai timp sa vezi tot felul de oameni tristi si locuri triste. As fi vrut sa intru in starea aia plangacioasa si penibila pe care o au femeile de obicei, dar singurul lucru la care ma puteam gandi era ca…
Ha ha ha! Ce fraieri sunt! Cat de mult le-a luat ca sa-si dea seama! Imi venea sa strig in gura mare: eu i-am omorat! Eu am facut-o! Sunteti niste prosti ca nu v-ati dat seama!
In momentul acela, cineva a dat cu masina peste mine. Am simtit cum zbor, ca de pe o trambulina, si cum cad pe asfatul tare. Am simtit cum trupul mi se rupe in zece mii de bucatele mici, si cum fiecare bucatica inteapa alta bucatica, si ma doare. Inainte sa inchid ochii, mi-am vazut pantofii rosii: erau plini de sangele lor. Nu i-am curatat niciodata.

Soldatul

Posted on by
Răspunde

S-a trezit intr-o dimineata,
Capul sau imprastiat pe gheata
Priverea spre ceru-ndepartat,
Cand cel mai bun prieten l-a calcat.
Ochiul iesise un picut ‘n-fara,
Pielea i se facuse ca de ceara,
Mana s-a mai zbatut un pic pe arma,
Si-n departare, o cioara incerca s-adoarma.
Piciorul n-a mai ajuns la trup,
Obrajii sai de ceara ‘ncet s-au supt,
S-a tras cu totul inapoi,
Pana cand n-a mai ramas din el decat noroi.

Disintegration

Posted on by
2

My body is failing me. My spirit is failing me.

Devin tot mai bolnava, ma dezintegrez din ce in ce mai repede. Unele parti se umfla tot mai mult, din altele imi cad bucati pe jos si seamana cu niste confetti calcat in picioare. Un semn de putreziciune, fara duhoare de mort, stagneaza in privirea mea.
Imbibata in alcool, pe cat posibil, ca sa-mi conserv trupul muribund, nu ma pot misca, pentru ca mi-as pierde orientarea. Toata aceasta tranzitie viata-moarte nu ma deranjeaza, dar ma enerveaza. E lenta si plicticoasa si ma impiedic de procese fara sens.
Imi cade parul. Mi se cojeste pielea. Mi se exfoliaza unghiile. Im creste par in nas. Fac celulita. Cred ca am si cuperoza. Ridurile imi incadreaza fata. Mai e o secunda pana la menopauza.
Ah, ce fata frumoasa eram o data! Acum sunt doar un schelet ambulant, sunt doar un covor vechi, plin de praf si putrezit din cauza apei.
Nu mai am aer pentru mine. Nu mai am aer pentru tine. Astept sa mor si asteptarea-i lunga…

De ce nu-ti dai seama ca spui cuvinte care dor?
De ce nu inveti sa fii mai amabila si mai blanda?
De ce nu inveti sa nu te mai contrazici singura si sa fii mai calculata?
De ce e nevoie sa zici mereu ca stii, cand tu nu stii si nici nu vrei sa asculti?
E chiar atat de greu sa faci asta?
Eu nu te judec, te ascult, ai loc langa mine, chiar daca nu stiu sa-ti arat. Dar violenta si nepasarea din tine, ignoranta uneori, ma alunga la zeci de mii de kilometri distanta.
De ce nu stii sa vorbesti mai frumos?
De ce nu stii sa empatizezi?
De ce nu stii sa asculti?
De ce nu stii sa respecti?
De ce nu stii cum sa fii mai calma?
Ti-as spune toate astea in fata, dar stiu ca nu ma asculti. Ceva se rupe, incet-incet, in mine.
My soul has failed me.

Maria – Capitolul V

Posted on by
Răspunde

Maria simte ca trupul ei o inseala. E luat cu imprumut, si e gol. Nu l-a umplut nimeni cu suflet si boare calda de femeie, i-a dat doar ochi si picioare de vampa.
Lutul trupului a ramas gol pe dinauntru. E luat in chirie, iar la sfarsit Maria stie ca va trebui sa dea inapoi o dobanda modica. Pe masura ce merge, isi da seama ca vidul din ea devine mai vid, iar ochii ei mai metalici.
Creatorul nu i-a dat atingere de femeie, desi geme si se comporta ca una. Se imprumuta, pe rand, unor iubiri mai mult sau mai putin adevarate. Ea si le inchipuie adevarate. Lucrul asta o intristeaza pe Maria, si cauta adevarul in barbatii de langa ea. Apoi il cauta in ea, si vede ca nu se suprapun. Maria devine disperata, si cauta mai abitir adevarul. Nu e! Nu e!
Se simte pierduta, ratacita, rece ca un cadavru. Isi atinge bratele, parul, fata. Toate sunt la locul lor, toate sunt acolo. Barbatul de langa ea e si el acolo. Doar sufletul Mariei nu exista. Il cauta, il striga, il vrea, il doreste.
Maria e singura. Atat de singura, incat zici ca e moarta. E rece, rasuflarea ei nu e calda. Picioarele ei cuprind, in febra amorului vandut pe 2 grame de suflet, un barbat pe care nu-l cunoaste. Sigur ca nu-l vrea. Il vrea doar ca s-o faca sa traiasca, dar barbatul e barbat si n-o poate ajuta.
Maria cauta, si cauta, si cauta, si nu se gaseste. O cuprinde oboseala si disperarea. Se intreaba care e rolul ei pe lumea asta, si nu gaseste raspuns sau sprijin. Singura licarire de speranta e ca va muri.
Maria si-ar dori sa stie cand.

Maria – Capitolul IV

Posted on by
Răspunde

Maria a lasat sa treaca prin patul ei multi barbati. Nu pentru ca ar fi tarfa, ci pentru ca ea cauta ceva. Niciunul nu avea acel ceva, dar nici ea nu stia prea bine ce cauta. I-a lasat sa o sarute, sa o atinga, le-a permis sa-i invadeze spatiul, sperand ca va veni acel ceva. A iertat si a protejat, in speranta ca se va intampla o minune.
Trecutul ei era fad – nu mai tine minte decat ce a facut ea. Barbatii aceia au zburat o data cu vantul, si s-au trecut ca si florile pe care le-a primit de la ei. Daca s-ar intreba sincer, n-ar sti sa spuna cati barbati au avut-o. N-ar sti pentru ca, de fapt, pentru ea, posesiunea fizica nu reprezinta nimic. Isi imprumuta corpul, si sentimentele tot nu se nasc. Generoasa, ofera tot ce poate oferi unui barbat, fara sa fie capabila sa simta ceva – fara sa il iubeasca, sau sa-i pese, fara sa-l constientizeze in adancul ei.
Sufera de detasare cronica, si nici cand e cu un barbat in pat, nu reuseste sa traiasca sentimentul de legare. S-ar lega de orice suflet, dar ea nu are suflet. Oricat si l-ar cauta, in adancul ochilor metalici, in pletele ei vii, in mersul usor leganat si visator, ea nu are suflet, si nu are radacini.
Maria viseaza mereu sa plece, si sa nu cunoasca pe nimeni unde se duce. Apoi o frustreaza faptul ca toata lumea pare sa graviteze in jurul ei, toata lumea vorbeste cu ea si ii cere sfatul, si toti o vor – sa-i vorbeasca sau ca sa se culce cu ea.
Se gandeste uneori ca ar fi fost bine daca era femeie, sau macar barbat. Probabil n-ar mai fi fost atat de rece noaptea. Viseaza la trei mii de perechi de pantofi, si rochii de diferite lungimi si culori, dar noaptea doar parul rasfirat pe perna ii tine de cald. Noaptea, cand stelele se sting, cand pleoapele i se lasa incet pe ochi, Maria isi doreste doar sa moara cat mai repede. S-a saturat de asteptare.

Maria – Capitolul III

Posted on by
Răspunde

Cand s-a nascut, din chimia a doi oameni, Maria n-a stiut ca va fi a tuturor. N-a stiut ca e nascuta ca sa fie a lor, sa nu fie a ei si, in final, sa nu apartina nimanui.
Maria regreta ca s-a nascut, dar ii place sa traiasca, pentru ca nu are alternativa.
A acceptat viata, pentru ca stie ca in curand va muri, si e impacata cu asta.
Stie ca nu e timp pentru regrete si tristeti, stie ca trebuie sa fie in echilibru cu ea si ca trebuie sa isi faca ei insasi pe plac.
Placul ei e foarte indepartat, si prajiturile i se par deodata amare. Nimic nu-i convine, si totusi nu-si doreste mai mult, pentru ca stie ca DOAR ATAT ii e dat.
Maria e trista, e foarte trista, de fapt, si-ar vrea sa fie si mai singura. Ca noi toti, de altfel. Maria e prototipul si stereotipul, creat de altcineva, care sa ne reprezinte cu mandrie. Si, ca orice model, isi da seama ca ea nu e ea, si stie, fara sa-i spunem, ca mai mult de-atat nici n-are voie sa fie. Nu are voie sa vrea mai mult.
Maria, Maria… Eu sunt Maria. Tu esti Maria. Asta crede Maria. Ca toti suntem ca ea.
Nu-si da seama ca doar ea e sensibila la miscarea vantului, si la cantitatea macului de pe covrigi. Nu-si da seama ca doar pe ea o intereseaza soarta firelor de praf si numarul punctelor negre de pe gargarita. Noi trebuie sa ajungem la serviciu, sa ajungem acasa, sa mancam, sa spalam, sa respiram si sa dormim. Maria le face natural, ea stie doar ca trebuie sa moara, si isi usureaza drumul, fara sa incalce regulile.
Maria nu e banala, ea doar respecta tiparul. Maria a iubit, dar chimia i-a lipsit. Cu fizica nu a facut mare lucru, iar la matematica integralele n-au ajutat-o. Poetii romantici n-au emotionat-o si nici filmele de dragoste. Maria e doar foarte trista, si nimic n-o mai ajuta azi.