In dimineata asta am fost nesimtita…

Uneori oamenii ma vor percepe altfel. In dimineata asta am fost nesimtita.

In traficul din Bucuresti de multe ori ajungi sa circuli pe scara autobuzului sau tramvaiului. Usile se inchid, lipite de spatele tau, pentru ca soferul sa le redeschida 2 secunde mai tarziu. Peste tine vine o silueta de peste 50 ani (tinerii sunt mai nepasatori si nu se vor ingramadi intr-un autobuz/tramvai/metrou deja plin) care incepe sa se indese in tine.

Te intorci spre ea si ii explici ca nu e loc in fata, ca suntem sardinele RATB-ului, dar silueta nu achiteaza decat miscari de impingere, nicidecum vorbe sau intelegere. Ajungi cu picioarele in pozitii nenaturale, cautand ceva de care sa te tii si autobuzul porneste, iar tu ramai cu respectiva silueta in spate.

Urlete si haos…

Silueta e o doamna respectabila, of course, cum altfel. Cel putin ea crede ca e si ca e perfect normal sa te inghesui intr-un autobuz cu capacitatile depsite deja cu cel putin 50%. Asa ca va purcede in a te impinge si va incepe sa-ti infiga in picioare genunchi si sacose, cum altfel.

Respectabila are cel putin 50 de ani, dar la respect si bun simt e zero barat. Daca incepi sa explici ca nu e loc, pentru ca nu e, nu pentru ca nu vrei, pur si simplu te ignora. Te ignora si continua sa-ti infiga in spatele picioarelor niste genunchi ososi si sacose pline cu dumnezeu stie ce.

Explicatiile cu „Va rog frumos, nu va impingeti ca nu am unde sa avanseZ” sunt degeaba. Nu primesti nici macar privirea rautacioasa a pensionarului ce regreta comunismul, doar niste picioare si eventual coate.

In momentul in care silueta unei doamne respectabile de cel putin 50 de ani va ceda nervos, va urma fix ce am prezis. Urelte si haos.

Pentru ca, nu-i asa, tineretul e nesimtit si eu sunt nesimtita, pentru ca nu vreau sa ma dau in fata, pentru ca nu o inteleg, pentru ca sunt nesimtita iarasi, ca sunt ipocrita (aici m-am ofticat si i-am sugerat un DEX, pentru ca mi s-a parut ca nu cunoaste cuvantul), pentru ca sunt nesimtita din nou, ca doar nu ma mananca oamenii.

Acum, va rog sa ma intelegeti. Mie nu prea-mi plac oamenii. Nu suport sa-i stiu in apropierea mea, ii accept doar pe cei pe care ii cunosc personal. Visul meu in viata nu e sa ma inghesui cu pensionarii in autobuze.

In aceasta dimineata, insa, contrar obiceiurilor, dupa ce-am asteptat aproape 10 minute autobuzul, m-am hotarat sa ma urc totusi in asta, fie el si plin. Nu aveam chef sa intarzii la serviciu. Asa ca am acceptat imbulzeala RATB-ului si am incercat sa nu calc pe nimeni pe bataturi.

Doar ca se pare ca am facut-o. Oh well, I’m not even sorry. N-am fost nesimtita nici macar in momentul in care a inceput sa urle la mine si sa ma faca nesimtita. Pur si simplu, fizic, nu aveam unde sa ma mut. Ironia pe care i-am servit-o a trecut neobservata, semn ca femeia nici n-a inteles ca folosea un cuvant ales prost. In schimb, la fiecare curba autobuzul ma trimitea oarecum spre ea. Nu vreti sa stiti ce priviri „dulci” am primit in acele momente…

Nu mă ajută faţa! Help.

Viaţa m-a purtat prin multe locuri, unde am întâlnit, măcar accidental, tot felul de oameni. Mai buni şi mai puţin buni. De multe ori, doar dubioşi. De ceva vreme încoace, jonglez cu ideea că nu mă ajută faţa. Nu ştiu ce am, dar faţa mea exprimă ceva de genul „dubioşi din toată lumea, veniţi la mine, băgaţi-mă în seamă, eventual daţi-mi o palmă, vorbiţi-mi urât şi cereţi-mi ţigări, încercaţi să-mi puneţi mâna pe fund sau ameninţaţi-mă că-mi faceţi lucruri naşpa dacă nu vin cu voi”.
Aşa că, dacă-s singură pe stradă, am mari şanse s-o păţesc. Exemple am destule.

– 14 ani, urbea natală, blugi negri, tricou larg – un nene la costum, cu servietă, se opreşte lângă mine, îmi întinde o carte de vizită (pretindea că lucrează la o agenţie de fotomodele) şi-mi zice să vin la casting. Cum eu nu picam la faze din astea nici atunci, i-am zis mulţumesc, nu mă interesează şi am dat să plec, moment în care nenea a început să ţipe obscenităţi şi să încerce să mă pipăie – needless to say – nimeni n-a intervenit, deşi eram în buricul târgului.

– 14 ani, urbea natală, mergeam spre şcoală – un alt nene opreşte maşina lângă mine şi întreabă de-o stradă, îi zic că nu ştiu, şi dau să plec, moment în care domnul mă invită la cafea. Îi zic că nu, iar el a mers cu maşina pe lângă mine vreo 5-10 minute bune, până am ajuns la şcoală. Nu era nimeni pe stradă, I was scared shitless.

– 20 ani, capitală, prima călătorie cu metroul – un nene s-a ţinut din vagon în vagon şi din metrou în metrou după mine vreo 10 staţii. S-a oprit doar când am ajuns la Grozăveşti, unde a vrut să coboare, dar s-a răzgândit.

– 23 ani, capitală, 23 sau 24 decembrie, petrecut la serviciu până la 9, cobor la Grozăveşti – din metrou mai coboară un singur nene, şi nenea ăsta s-a ţinut după fundul meu, mergând în acelaşi ritm cu mine şi uitându-se dubios şi băgându-şi capul în dreptul meu, de parcă era atent să vadă dacă mă recunoaşte sau de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva. Salvarea – căminul P1, în faţa căruia era un grup de oameni, printre care am zbughit-o, ca să scap de el.

– 25 ani, capitală, plină vară, lumină afară, cam ora 9 afară – singură în staţia de la Cişmigiu, aşteptând 601, să mă ducă la P2 de data asta. Ascultam muzică, când un nene mă ia de mână, să-mi ceară ţigări. Spun frumos că nu fumez, moment în care nenea mă ia de mână şi trage cu putere de ea, aproape să mi-o smulgă. Salvarea – nişte studenţi cu vreo 5 ani mai mici ca mine şi vreo 30 de kilograme în minus, care mi-au luat apărarea.

– 26 ani, capitală, magnifica seară de azi – vizită la stomatolog (era să scriu stomatogol, dar pe cuvânt că fără intenţie!!!), apoi o călătorie cu pitorescul 123 din Dristor, unde s-a urcat un nene plin de sânge şi alcool, cu mâna bandajată. Nene care m-a găsit pe mine, din tot autobuzul, de care să se ia, deşi erau fete mai aproape de el, băieţi mai aproape de el, dar probabil faţa mea a cerut palme, pentru că a încercat să-mi dea una.

E o aventură ce mi se întâmplă. Nu mă ajută faţa deloc. I am in dire need of saving…

Ultimele 2 luni

M-am pus sa dorm putin, dar nu prea am reusit. E prea cald, e prea aglomerat la mansarda, sunt prea nemultumita si prea obosita. Zarva din capul meu tine deja de vreo 2 luni si probabil de aceea ma simt obosita si nu stiu incotro s-o apuc.
N-am mai scris de mult pe blog, nu am avut prea mult chef sa scriu despre mine, iar pe „Maria” am cam abandonat-o. Bine, eu am terminat de scris la ea, dar partea proasta e ca nu mai gasesc capitolele urmatoare si sincer, nici nu tin minte ce am scris exact in ele. E o stare prin care nu pot sa mai trec si deci e posibil sa ramana in aer. Am fost ocupata cu „fostul” job, cu examenele si cu mine insami, si parca timp tot nu s-a facut.
Am constatat cu stupoare, la un moment dat, ca afara era primavara, si eu habar n-aveam. Acum, constat cu stupoare ca e vara si vreau vata de zahar.
In fiecare zi imi faceam timp sa trec in revista dorintele mai mult sau mai putin lumesti, mai mult sau mai putin logice pe care le am in legatura cu tot ceea ce ma inconjoara.
Vreau sa nu mai fie oameni nesimtiti, sa invatam sa respectam spatiul altora, sa fim mai atenti la cuvinte si la gesturi, sa nu ne mai grabim asa mult, sa nu mai acuzam in stanga si in dreapta si sa nu judecam aiurea. Problema e ca, in esenta, toti gandim asa. In teorie suna frumos. Dar vine practica si, ce sa vezi! Practica ne omoara.
Barbati care fac ca porcii pe strada (nu ii numesc porci, ca nu e frumos) sau se scarpina mai stiu eu pe unde, oameni care vorbesc extraordinar de tare la telefon, sau care asculta muzica la speaker in loc de casti, femei care umbla pe jumatate dezbracate, desi conformatia corpului nu le permite asta, femei care poarta ciorapi plasa sau care ies la 9 dimineata de parca se duc in club, oameni care arunca hartii pe jos, sau vorbesc urat, copii care tipa si parinti care nu stiu sa-i tina sub control. Cam de asta m-am preocupat eu in ultimele 2 luni. E de-a dreptul fascinant!
Mai am o multime de probleme de rezolvat, dar am stat sa ma gandesc ca, in timp, le-oi rezolva si pe alea. Nu ma grabesc nicaieri. Festina lente!

La metrou

Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.

Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.

Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.

Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.

Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.

Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.