Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.

Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.

Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.

Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.

Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.

Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.