Arca lui Noe

Posted on by
1

Noe s-a trezit. Injectat, ametit, nu mai stie de el. Simte ca-l dor toate partile corpului, si in varful capului i se aduna o senzatie de voma. Ochii il dor, fiecare fir de par il deranjeaza.
Respira, si in cosul pieptului nu intra aer. Parca se aduna doar fum si cenusa in el. Cauta disperat, cu ochii rosii, cu mana tremuranda, o pastila. Un fir de praf. O tigara. Alcoolul din sticla de langa el avea scrum de tigara in el, si pe gura sticlei se vedea o picatura de sange.
Pe Noe il doare piciorul si nu stie de ce. Da patura putin la o parte, si vede ca pantalonul e sfasiat, si ca e sange in tot patul. Un cutit i-a vegheat somnul. Il ia de-acolo si porneste in cautarea unei salvari.
In dulapul de la bucatarie, intre vasele cu cafea si zahar, gaseste o biluta. O ia si o tine in palma. Pentru ca e atat de mica, uneori ii vine greu sa creada ca ii aduce linistea si fericirea. Uneori crede ca viseaza, e imposibil ca 2 fire de praf sa ii faca atat de bine.
——————————————————————————————————-
Ii sangereaza nasul, dar nu e nimic. O sa-l usture 2 secunde, si apoi ii trece. Isi aprinde, tacticos, o tigara. Trage fumul adanc in plamani, se aseaza pe canapeaua murdara de sange si-si pune picioarele pe masuta de cafea de langa pat. Da peste sticla cu alcool – nici el nu mai stie ce a combinat acolo – si incepe sa rada. La stiri, il arata pe cel mai bun prieten al lui. Arestat pentru posesie de droguri.
Cu superioritatea omului care stie mai bine, trage fumul in plamani si-l scoate rotocoale, pe gura larg deschisa. Are o expresie tampa, dar el crede ca e mai bun ca mine. Usor, usor, cade. Adoarme. Simte si se conecteaza. E in lumea lui. Ochii i se casca, gura ramane larg deschisa. Scrumul ii cade pe haine si pe rana de la picior. Nu simte nimic, isi viseaza propriul vis.
——————————————————————————————————–
Era o vreme in care numele lui era Virtute. Simplu, ascet si cinstit, credea in ceva mai presus de el si respecta regulile si principiile unei societati pe care o credea ideala. Toti erau rai si pervertiti, pana la os se scaldau in ignoranta si rautate. Femeile se vindeau pe bani, barbatilor nu le mai placeau femeile. Copiii de 12 ani sau marinarii jegosi din porturi faceau obiectul atractiei pentru multi dintre tatii si sotii respectabilei comunitati. Nu se mai faceau acte de caritate. Se jefuiau magazine si batrane ziua in amiaza mare. Daca indrazneai sa te ridici si sa iti spui cuvantul, a doua zi toata partile corpului tau isi spuneau cuvantul, fiecare din alt canal.
Noe era amarat, incerca sa schimbe oamenii si sa-i faca mai buni, sa le spuna ca nu e frumos sa-si omoare parintii sau sa-si alunge copiii, nu e bine sa se culce cu vecinul sau vecina, nu e bine sa furi masina altuia, dar pe Noe nu-l asculta nimeni. Toti il credeau nebun, pentru ca el nu facea ca ei.
Noe nu dormea noaptea, pentru ca era ingrijorat. Vorbea cu Dumnezeu si-l intreba, pentru ca ii pasa de toti nebunii din orasul lui. Dumnezeu ii zicea ca timpul lui nu a venit, dar sa aiba rabdare. Noe credea ca va fi bine.
——————————————————————————————————–
Intr-o miercuri seara, Dumnezeu i s-a aratat si i-a zis lui Noe sa-si construiasca o arca mare, mare, cat sa incapa toate vietatile pamantului in ea. Noe s-a speriat putin, dar Dumnezeu a ras si i-a zis „Va ploua putin.”. „Pai de ce nu ma pui sa-mi cumpar o umbrela?”. „Bine, atunci va ploua putin mai mult. Asculta-ma. Spune-le nebunilor sa vina cu tine pe arca. Vreau sa inund pamantul.”. „De ce?”. „Nu mai suport sa vad cat gresiti. Ati umplut pamantul de teroare, lacrimi si durere. Pana si iarba plange in urma voastra.”.
Noe s-a intristat, dar a inceput sa-si faca arca. L-au ajutat si fii lui, chiar daca-si ziceau ca e nebun. Prietenii lui aruncau cu pietre in el. Il considerau idiot.
——————————————————————————————————–
A terminat arca si in noaptea aceea, Dumnezeu i s-a aratat iarasi. I-a spus sa isi ia ce are nevoie si sa se urce pe arca. Va ploua 40 de zile in continuu. Noe a fugit pe la rude si prieteni, le-a zis sa vina cu el, dar erau prea beti si au ras iarasi de el. Fiii sai l-au urmat, tarand cu ei sticle si damigene.
In arca ii asteptau toate animalele pamantului.
A inceput sa ploua, furtuna s-a dezlantuit peste orase. Noe a vazut cum tot ce a cunoscut vreodata moare in ploaia asta salbatica. Prieteni, rude, cladiri.
A inceput sa planga si sa tipe la Dumnezeu. Dumnezeul lui nu mai era bun si drept.
——————————————————————————————————–
Noe striga in cada, agitand pumnii catre o forta nevazuta. Dusul era pornit, si el era in cada cu papusile si jucariile de plus ale fiica-sii. In jurul cazii era o balta mare, si cred ca vecina de jos ii batea in usa. El striga si se lupta cu cineva, iar dusul ii turna apa in cap. Nu-l racorea cu nimic, iar el se credea salvatorul lumii.
Fiica-sa statea speriata, in usa. Strangea la piept o sticla goala – Noe ii luase toate papusile.

Welcome Back!

Posted on by
Răspunde

Despre mine nu a mai fost nimic de zis in ultima vreme. Am fost furioasa pe toata lumea, m-am confundat cu decorul si mi-am pierdut stralucirea. Parul nu mi-a stat cum voiam, si hainele atarnau aiurea pe mine, ca de la pomana. Parca mi le lasasem mie de pomana. Eul meu stralucitor se pierduse putin.
L-am regasit, intre foi de carti, noi si vechi, in chitante de la magazinele din care cumpar nimicuri, intr-o pereche de pantofi vechi si intr-un zambet de copil.
M-am regasit, m-am scuturat de praf si sunt gata sa fiu alta persoana noua : eul meu vechi si bun, de care mi-a placut intotdeauna. Welcome back!

Maria – Capitolul V

Posted on by
Răspunde

Maria simte ca trupul ei o inseala. E luat cu imprumut, si e gol. Nu l-a umplut nimeni cu suflet si boare calda de femeie, i-a dat doar ochi si picioare de vampa.
Lutul trupului a ramas gol pe dinauntru. E luat in chirie, iar la sfarsit Maria stie ca va trebui sa dea inapoi o dobanda modica. Pe masura ce merge, isi da seama ca vidul din ea devine mai vid, iar ochii ei mai metalici.
Creatorul nu i-a dat atingere de femeie, desi geme si se comporta ca una. Se imprumuta, pe rand, unor iubiri mai mult sau mai putin adevarate. Ea si le inchipuie adevarate. Lucrul asta o intristeaza pe Maria, si cauta adevarul in barbatii de langa ea. Apoi il cauta in ea, si vede ca nu se suprapun. Maria devine disperata, si cauta mai abitir adevarul. Nu e! Nu e!
Se simte pierduta, ratacita, rece ca un cadavru. Isi atinge bratele, parul, fata. Toate sunt la locul lor, toate sunt acolo. Barbatul de langa ea e si el acolo. Doar sufletul Mariei nu exista. Il cauta, il striga, il vrea, il doreste.
Maria e singura. Atat de singura, incat zici ca e moarta. E rece, rasuflarea ei nu e calda. Picioarele ei cuprind, in febra amorului vandut pe 2 grame de suflet, un barbat pe care nu-l cunoaste. Sigur ca nu-l vrea. Il vrea doar ca s-o faca sa traiasca, dar barbatul e barbat si n-o poate ajuta.
Maria cauta, si cauta, si cauta, si nu se gaseste. O cuprinde oboseala si disperarea. Se intreaba care e rolul ei pe lumea asta, si nu gaseste raspuns sau sprijin. Singura licarire de speranta e ca va muri.
Maria si-ar dori sa stie cand.

Maria – Capitolul IV

Posted on by
Răspunde

Maria a lasat sa treaca prin patul ei multi barbati. Nu pentru ca ar fi tarfa, ci pentru ca ea cauta ceva. Niciunul nu avea acel ceva, dar nici ea nu stia prea bine ce cauta. I-a lasat sa o sarute, sa o atinga, le-a permis sa-i invadeze spatiul, sperand ca va veni acel ceva. A iertat si a protejat, in speranta ca se va intampla o minune.
Trecutul ei era fad – nu mai tine minte decat ce a facut ea. Barbatii aceia au zburat o data cu vantul, si s-au trecut ca si florile pe care le-a primit de la ei. Daca s-ar intreba sincer, n-ar sti sa spuna cati barbati au avut-o. N-ar sti pentru ca, de fapt, pentru ea, posesiunea fizica nu reprezinta nimic. Isi imprumuta corpul, si sentimentele tot nu se nasc. Generoasa, ofera tot ce poate oferi unui barbat, fara sa fie capabila sa simta ceva – fara sa il iubeasca, sau sa-i pese, fara sa-l constientizeze in adancul ei.
Sufera de detasare cronica, si nici cand e cu un barbat in pat, nu reuseste sa traiasca sentimentul de legare. S-ar lega de orice suflet, dar ea nu are suflet. Oricat si l-ar cauta, in adancul ochilor metalici, in pletele ei vii, in mersul usor leganat si visator, ea nu are suflet, si nu are radacini.
Maria viseaza mereu sa plece, si sa nu cunoasca pe nimeni unde se duce. Apoi o frustreaza faptul ca toata lumea pare sa graviteze in jurul ei, toata lumea vorbeste cu ea si ii cere sfatul, si toti o vor – sa-i vorbeasca sau ca sa se culce cu ea.
Se gandeste uneori ca ar fi fost bine daca era femeie, sau macar barbat. Probabil n-ar mai fi fost atat de rece noaptea. Viseaza la trei mii de perechi de pantofi, si rochii de diferite lungimi si culori, dar noaptea doar parul rasfirat pe perna ii tine de cald. Noaptea, cand stelele se sting, cand pleoapele i se lasa incet pe ochi, Maria isi doreste doar sa moara cat mai repede. S-a saturat de asteptare.

Maria – Capitolul III

Posted on by
Răspunde

Cand s-a nascut, din chimia a doi oameni, Maria n-a stiut ca va fi a tuturor. N-a stiut ca e nascuta ca sa fie a lor, sa nu fie a ei si, in final, sa nu apartina nimanui.
Maria regreta ca s-a nascut, dar ii place sa traiasca, pentru ca nu are alternativa.
A acceptat viata, pentru ca stie ca in curand va muri, si e impacata cu asta.
Stie ca nu e timp pentru regrete si tristeti, stie ca trebuie sa fie in echilibru cu ea si ca trebuie sa isi faca ei insasi pe plac.
Placul ei e foarte indepartat, si prajiturile i se par deodata amare. Nimic nu-i convine, si totusi nu-si doreste mai mult, pentru ca stie ca DOAR ATAT ii e dat.
Maria e trista, e foarte trista, de fapt, si-ar vrea sa fie si mai singura. Ca noi toti, de altfel. Maria e prototipul si stereotipul, creat de altcineva, care sa ne reprezinte cu mandrie. Si, ca orice model, isi da seama ca ea nu e ea, si stie, fara sa-i spunem, ca mai mult de-atat nici n-are voie sa fie. Nu are voie sa vrea mai mult.
Maria, Maria… Eu sunt Maria. Tu esti Maria. Asta crede Maria. Ca toti suntem ca ea.
Nu-si da seama ca doar ea e sensibila la miscarea vantului, si la cantitatea macului de pe covrigi. Nu-si da seama ca doar pe ea o intereseaza soarta firelor de praf si numarul punctelor negre de pe gargarita. Noi trebuie sa ajungem la serviciu, sa ajungem acasa, sa mancam, sa spalam, sa respiram si sa dormim. Maria le face natural, ea stie doar ca trebuie sa moara, si isi usureaza drumul, fara sa incalce regulile.
Maria nu e banala, ea doar respecta tiparul. Maria a iubit, dar chimia i-a lipsit. Cu fizica nu a facut mare lucru, iar la matematica integralele n-au ajutat-o. Poetii romantici n-au emotionat-o si nici filmele de dragoste. Maria e doar foarte trista, si nimic n-o mai ajuta azi.

Maria – Capitolul II

Posted on by
Răspunde

Maria se plimba de nebuna pe strazi. Asteapta sa-i vina clipa.
Adica asta vreau sa fac eu in Capitolul II. Sa o omor pe Maria.
Ea e un personaj puternic, si uneori ma domina, asa ca nu sunt sigura ca o pot omora chiar din a doua citire.
Se plimba de nebuna, si cauta. N-a aflat nici ea ce cauta, dar spera sa gaseasca. Ca de obicei, va sti atunci cand a gasit lucrul respectiv ca l-a cautat.
Pasii ei masoara tacerea, umpland lumea nu de zgomot, ci de viata. E liniste in jur, si ea da cu piciorul in pietricele.
Uneori, si-ar dori pietricele in suflet, ca sa le loveasca cu piciorul. Sa auda ecoul imaginar, sa-si dea seama de adancimile sufletului ei.
Sufletul ei nu are fund. Nu are margini, nu are capac. Nu are limite, pentru ca nu e. Maria stie ca nu poti defini ceva ce nu e. Asa ca isi bea ceaiul linistita, si nicio cuta a obrazului ei nu reflecta genunea din ea.
Parul ei nu are culoare. Adica are, dar nu poti sa spui exact ce e. E un blond gri, fara lipsa de personalitate a cenusiului, fara banalitatea blondului pai, e ceva fara forma si culoare, pe care doar il simti, fara sa spui exact ce e. Ehh, n-o fi avand el culoare, dar are viata. Se misca, subit si rapid, catre centrii care-l atrag – de obicei, e vorba de alti oameni. Ii mangaie de la distanta, fara a se apropia nici macar cu un fir, si respira neliniste.
Nu zambeste niciodata. E un par serios, dar care ii da un aer de ireal. Pluteste o data cu fiecare suvita, si se imbraca cu ele.
Parul nu ii tine de cald. Din contra, mai mult o face sa-si doreasca sa aiba pe cineva aproape. Noaptea, cand parul o inconjoara, isi doreste sa fie langa ea cineva care s-o imbratiseze cum o face parul. In noptile singuratice, cu ploaie marunta si rea, Maria sta cu parul rasfirat pe perna si se uita la perna, imaginandu-si ca are pe cineva.
Maria se plimba pe strazi, parul ii salta, sufletul ii e gol. Piciorul se misca frenetic pe asfalt si bate ritmul in timp ce merge. Maria n-are buze. N-are buze demne de descrieri, sarim peste ele. Pentru ca gatul ei e mai interesant, asa cum buzunarele rochiei sunt mai interesante decat ciorapii ei. Ascund mainile, nu le subliniaza. Gatul freamata, buzele doar se misca si vorbesc. Sunt banale si invita – promit chiar, dar gatul sta ascuns sub parul viu, gatul poarta viata in el, daca il atingi in locuri ascunse, poate muri, si cartea s-ar termina aici. Gatul e mai interesant.
Maria e singura, si nimeni n-o saruta pe gat, nici pe par, nici pe picioare. Si ea stie ca o sa moara.

Maria – Capitolul I

Posted on by
Răspunde

In capitolul 1 se prezinta, de obicei, personajul principal. Cel care face obiectul si subiectul cartii sau povestii respective. E o introducere fina in viata unui stereotip creat ca sa mimeze viata reala in amanunt. Evident, vorbim de amanuntul disponibil scriitorului care creeaza personajul.
Maria. Nume banal, comun, generic, de sfanta, de martira, de miracol, de femeie.
Aduna in el puritatea si necunoscutul, posibilitatea acuplarii cu mai mult de un barbat, sfintenia, moralul si eticul, pacatul si nemurirea. Merge peste ani, si transforma oameni. Simbol al suferintei si al credintei, este numele personajului principal.
Daca ar fi sa adun cuvinte, cartea asta ar fi despre acest personaj principal si despre cele adiacente lui.
Se impiedica unele de altele, asta e rolul personajelor – se intalnesc, si fac scantei, schimba replici si fluide imaginare, pentru a rascoli viata plictisitoare a unui cititor blazat, in drum spre casa.
Maria nu se impiedica.
Merge cu capul drept, se uita tinta inainte, si-si leagana soldurile, facand in ciuda barbatilor si femeilor, deopotriva. Admirata si urata de ambele parti, nu cunoste apropierea, nici atingerea (nu fizica), nu cunoaste mangaierea (din nou, nu cea fizica), nu cunoaste oamenii si nu ii lasa s-o cunoasca.
Maria e mandra, in necunostinta ei si in ignoranta ei. Ii place sa fie rece, si crede ca e mai buna ca ceilalti. Nu ca n-ar fi, te rog frumos. E extraordinara din multe puncte de vedere. Maleabila ca flacara, citeste si canta, si-ti face integrale cap-coada. Trigonometria n-a uitat-o si se amuza cautand simboluri in Biblie. Ii place istoria si arta japoneza, se da cu ruj si rimel, iar uneori citeste carti despre Zen si Buddhism si Shintoism.
Nu are dorinte. Nu are vise, si nu vrea nimic. E acolo unde vrea, si totusi simte ca mai are de mers.
De fapt, nu e unde vrea. E unde TREBUIA sa fie ACUM.
Maria se gandeste de multe ori ca viata ei e scurta, si ca momentul ei de acum e al ei si doar al ei. Aici trebuie sa se afle, si tot ce e ea a facut-o sa fie aici.
Se uita uneori in oglinda, si-si masoara din ochi genele. Cauta in adancul ochilor acea licarire, acea flama, care s-o arda si sa simta ca e in viata. Capruiul ochilor ramane la fel de metalic, ochii ei nu sunt de caprioara, ci mai degraba sunt ochii unei bufnite batrane si sfatoase, care se uita distant peste umar.
Apoi fuge cu ochii spre picioare. Par vii, mai vii decat ochii, si exprima ceva. Un nerv, un tremur continuu. Poarta tocuri elegante, care-i subliniaza linia piciorului si le face sa tremure si mai tare. Are un mers hotarat, fara sa darame tot in jur, infipt in pamant. Cred ca o parte din ea apartine pamantului, cred ca ne putem considera norocosi din acest motiv.
Maria stie ca va muri. Se apropie clipa.