In capitolul 1 se prezinta, de obicei, personajul principal. Cel care face obiectul si subiectul cartii sau povestii respective. E o introducere fina in viata unui stereotip creat ca sa mimeze viata reala in amanunt. Evident, vorbim de amanuntul disponibil scriitorului care creeaza personajul.
Maria. Nume banal, comun, generic, de sfanta, de martira, de miracol, de femeie.
Aduna in el puritatea si necunoscutul, posibilitatea acuplarii cu mai mult de un barbat, sfintenia, moralul si eticul, pacatul si nemurirea. Merge peste ani, si transforma oameni. Simbol al suferintei si al credintei, este numele personajului principal.
Daca ar fi sa adun cuvinte, cartea asta ar fi despre acest personaj principal si despre cele adiacente lui.
Se impiedica unele de altele, asta e rolul personajelor – se intalnesc, si fac scantei, schimba replici si fluide imaginare, pentru a rascoli viata plictisitoare a unui cititor blazat, in drum spre casa.
Maria nu se impiedica.
Merge cu capul drept, se uita tinta inainte, si-si leagana soldurile, facand in ciuda barbatilor si femeilor, deopotriva. Admirata si urata de ambele parti, nu cunoste apropierea, nici atingerea (nu fizica), nu cunoaste mangaierea (din nou, nu cea fizica), nu cunoaste oamenii si nu ii lasa s-o cunoasca.
Maria e mandra, in necunostinta ei si in ignoranta ei. Ii place sa fie rece, si crede ca e mai buna ca ceilalti. Nu ca n-ar fi, te rog frumos. E extraordinara din multe puncte de vedere. Maleabila ca flacara, citeste si canta, si-ti face integrale cap-coada. Trigonometria n-a uitat-o si se amuza cautand simboluri in Biblie. Ii place istoria si arta japoneza, se da cu ruj si rimel, iar uneori citeste carti despre Zen si Buddhism si Shintoism.
Nu are dorinte. Nu are vise, si nu vrea nimic. E acolo unde vrea, si totusi simte ca mai are de mers.
De fapt, nu e unde vrea. E unde TREBUIA sa fie ACUM.
Maria se gandeste de multe ori ca viata ei e scurta, si ca momentul ei de acum e al ei si doar al ei. Aici trebuie sa se afle, si tot ce e ea a facut-o sa fie aici.
Se uita uneori in oglinda, si-si masoara din ochi genele. Cauta in adancul ochilor acea licarire, acea flama, care s-o arda si sa simta ca e in viata. Capruiul ochilor ramane la fel de metalic, ochii ei nu sunt de caprioara, ci mai degraba sunt ochii unei bufnite batrane si sfatoase, care se uita distant peste umar.
Apoi fuge cu ochii spre picioare. Par vii, mai vii decat ochii, si exprima ceva. Un nerv, un tremur continuu. Poarta tocuri elegante, care-i subliniaza linia piciorului si le face sa tremure si mai tare. Are un mers hotarat, fara sa darame tot in jur, infipt in pamant. Cred ca o parte din ea apartine pamantului, cred ca ne putem considera norocosi din acest motiv.
Maria stie ca va muri. Se apropie clipa.