Arhive categorii: recenzii

Hoping for a better show…

Posted on by
3

Only to be let down again.
On and on, I have written about The Walking Dead, I have stood by it and encouraged its flaws, only to be let down again.

It’s no wonder this show makes you use your clichés and what-not. This show is full of them and they are dragging it down.

I hoped that, with the start of a new season, things will start moving. What the heck, we had Michonne, and we had the Governor (Philip? Really?!) and we had the Prison.

Those were important story arcs in the comic book, but they all oh-so-flawed and tedious, that I’m beginning to think I am watching a Saturday morning program instead of my usual dish of weekly zombies.

Yeah, so sue me. I have a thing for zombies and vampires and all of the supernatural, inexplicable things. And when I say that I have a thing for them, that means I love movies about them, TV shows about them, books about them. No matter how bad they are. I love bad TV as much as my popcorn, but that doesn’t mean I will encourage this anymore.

Since the new TWD season has started, only its fourth episode was worth watching. I mean, come on! Even the second season had a decent premiere, to say at least.

I was “OOOOK, where’s the action?”. I was expecting a bad ass Michonne, only to get a wannabe-grunty-young chick with 2 zombie-mules with no faces whatsoever. Where is the bad assery? I’ll tell you where it is: nowhere in sight. Michonne just disagrees with everyone, barely says a word and is a pale shadow of the comic book Michonne. Usually, that wouldn’t pose a problem, but when you need strong characters, and you get almost nothing, you kinda feel cheated.

Next: the Governor. WTF, Mazzara, WTF?! I was expecting a ruthless psycho that could strike fear just by looking at you. What do I get? A pedo-looking-Jesus-wannabe, clean and shaven sociopath aaaaaand… And that’s about it. I was expecting someone like Danny Trejo, with the eyes of Steve Buscemi. What’s the deal with this Governor? BTW, his name is Philip and only Andrea (of all the people!) gets to know it.

Next and the worst: the Prison. It’s not that the scenery is barely believable (because it is that way), it’s not that the convicts are unrealistic (because they’re not), it’s just that… I think it was forced. People were starting to get tired of the Farm thingy, so they got their Prison. Supposedly, 8 months have passed since the farm attack. But yet, except for Carl and Carol, little character development is seen. And their only evolution is that they get better at shooting. Things are starting to look bad in the group, with all the tensions and not-speaking to each other, that they gave T-Dogg new (and better) lines. When the black dude starts talking, you know he’s gonna die. Plus, they had one more black prisoner in the joint, so that’s one black dude too many.

What do I want? Episodes like Killer Within. Things happened, even though Michonne and Andrea float adrift in a sea of shit. Andrea is unrealistic and weird and annoying as usual, but that puts her in her normal spot. Michonne is awkward and wannabe-fierce, but accomplishes nothing. The Governor looks like a good uncle, that could rape his little nephew, but that doesn’t make him dangerous to the world, only a psycho. The Prison is on its way to good use, so this is where I’m directing my prayers. So far, only this episode will get my vote. Let’s see what happens next.

The Walking Dead – here we go again…

Posted on by
1

Ce faci cand ai la dispozitie una dintre cele mai bune povesti cu si despre zombi, fie ea si inspirata dintr-un comic book?

Te gandesti, daca esti Frank Darabont, sa o transformi in serial. Pentru ca, oricat de multe seriale cu si despre supra si para-normal sunt pe lumea asta, intotdeauna e loc de mai mult.

Deci, dupa cativa ani de The Walking Dead in scris si desen (Robert Kirkman, Tony Moore si Charlie Adlard), te pregatesti sufleteste si moral sa imparti lumii the ultimate TV show.

Premiera serialului a avut loc pe 31 octombrie 2010, fix de Halloween. Tin minte ca am vazut varianta pre-air cu vreo doua saptamani inainte si am fost atat de incantata, ca am revazut episodul (lung de aproximativ o ora) de vreo doua-trei ori.

Dupa doua sezoane, unul de sase episoade, celalalt de 13, show-ul de la AMC a revenit pe ecrane, cu un nou episod, la jumatatea lui octombrie.

14 octombrie e ziua in care toti fanii TWD si-au pus sperantele. Multi stiau comic book-ul dinainte, altii au aflat de el abia dupa ce s-au uitat la serial. Inevitabil, comparatii intre cele doua s-au facut, de cele mai multe ori in defavoarea serialului.

Eu recunosc ca am ajuns cu cititul la numarul 102 din comic book, dar de vreo doua luni m-am oprit, pentru ca… Adevarul e ca in ea libertatile pe care si le permite Kirkman sunt infinit mai multe decat ce au la dispozitie niste producatori TV. Se joaca cu soarta personajelor (si chiar soarta personajelor iubite de public) fix cum vrea el, ajutandu-se de o franchete si o violenta uneori gratuite.

Cand s-a terminat cel de-al doilea sezon am fost momiti cu personaje noi (pentru serial) si cu locuri noi (pentru serial). Asa ca vara a trecut, gandindu-ne la Michonne si la The Governor si la Prison.

Vara a trecut, dupa un lung sezon doi impiedicat si cu povesti greoaie si lungite fara rost. Octombrie venea cu povesti noi si oameni noi, introdusi usor diferit fata de cei din comic book, dar la fel de spectaculosi.

Primul episod din cel de-al treilea sezon The Walking Dead a debutat brusc. Incercand parca sa intareasca ideea ca „This isn’t a democracy anymore”, vedem dintr-o data cum tot grupul lui Rick se comporta ca un tot unitar, toata lumea stie brusc sa foloseasca arme de foc, ba unde mai pui ca apar si amortizoare de tot felul.

Dupa un raid scurt al unei case aparent parasite, dupa un kill rapid al tuturor inhabitantilor de vitalitate indoielnica, dupa ce ramai uimit de burta lui Lori (sau Whori, cum o alinta fanii pe internet), dupa ce ramai socat de faptul ca T-Dogg nu e total inutilizabil, iar Carl parca incepe si el sa asculte de autoritatea parinteasca, ii vezi pe toti grabiti sa dispara din casa respectiva,
din cauza grupurilor de zombie atrasi de ei.

Daryl inca n-a renuntat la „salbaticia” lui, si nici la motocicleta. Carol nu e total useless. Rick o ignora pe Lori din ce in ce mai mult. Lori e din ce in ce mai ingrijorata de soarta ei, a copilului si a lor toti. Fetele lui Hershel s-au trezit brusc dintr-o viata indestulata in Sud intr-o lume incredibila si moarta, Hershel si-a pierdut directia, iar Glenn parca e lipit de Maggie.

Astea fiind zise, dramele sunt putine. Vorbele sunt putine, ceea ce inseamna, pentru urmaritorii fideli, ca mare parte din greselile sezonului doi sunt spalate.

Grupul face cunostinta cu inchisoarea. Din ce-am putut observa, Rick-din-serial inca n-a devenit Rick-din-comic-book. Fervoarea celui din urma, disperarea amplificata de o speranta continua, de sentimentul de „stiu ca poate fi mai bine de atat” inca nu poate fi redat pe sticla. Mult timp, Rick-din-serial a avut parte doar de calitatile pozitive ale confratelui sau din comic book, pe cand pe
cele negative i le-a pasat aproape integral lui Shane. Personajul e usor subdezvoltat, dar sper ca acest Prison-story-arc sa-l ajute sa ajunga omul care e in comic book.

In inchisoare se intampla chestii. In prima faza, „curata” zombii de la intrare. In a doua faza, dorm in celule. In a treia faza, se incearca curatarea restului inchisorii. Maggie se dovedeste cea mai utila femeie, luptandu-se cot la cot cu restul barbatilor. Hershel ii ia locul lui Dale, fiind el muscat de picior. Rick e pus fata in fata cu decizia de a-i taia piciorul. O face rapid, dar mult mai sec si mai fricos decat in comic book. La final, ii vedem pe cei patru (?) – atatia erau in comic book – inmates din sala de mese. Blackout – s-a terminat episodul.

In paralel, in scurte momente, avem parte de Michonne si Andrea. Michonne si sabia ei, Michonne si zombii ei, Michonne si dedicatia cu care sta alaturi de Andrea, care e the same old bitchy woman with a clear deathwish care era si inainte.

Per total, episodul a avut mai putine vorbe. Putin dialog, putin cantec, cateva scene gandite prost (Daryl si Carol, Lori si Rick, Rick si conserva, Andrea si Michonne, cantecul la focul de tabara, soldatii in echipamentele alea greoaie).

Pe de alta parte, au schimbat genericul, au lasat melodia. Totul pare mai dramatic, totul pare mai intens, asteptarile sunt mai grele. Acest prim episod din cel de-al treilea sezon nu e CHIAR ce trebuia sa fie, dar e mai mult decat nimic – e semnul ca lucrurile se indreapta in directia cea buna.

Ce mi-as dori de la sezonul trei? Nu neaparat zombi, ci actiune. As dori mai multe conflicte interne, as dori mai multe pericole din exterior, altele decat eternii „umblatori”. As vrea ca personajele sa devina imprevizibile, sa reactioneze neasteptat. As vrea sa nu le fie frica sa le dea personajelor noi
dimensiuni. As vrea sa-i vad cum se lupta cu mai multe chestii de-odata (de exemplu, cu zombi, cu unii care vor sa le ia adapostul, intre ei si cu vremea).

Sper ca macar la jumatatea sezonului sa devina chestia aia curajoasa care este The Walking Dead – the comic book.

Sursa poze: 1, 2, 3.

Albumul lunii septembrie: The Killers – Battle Born

Posted on by
2

Cui ii era dor de The Killers pre-Day & Age? Mie! Pentru toata suflarea indie-wannabe-80s-wannabe-brit-something-wannabe (da, stiu, nu ma pricep la genuri si clasificari, sue me), Battle Born (for some unknown reason, imi vine sa scriu numai Born Again, o sa vedeti de ce) este ceea ce ar fi trebuit sa fie Day & Age.

Pentru cineva care e fan The Killers, Battle Born e ALBUMUL. Poti asculta piesele, fara sa fii sigur carei etape din viata lor le atribui. Poti fi sigur ca s-au maturizat, atat pe plan profesional, cat si pe plan personal. Poti incerca sa regasesti salbaticiunea Las Vegas-ului, asa cum numai Brandon Flowers o poate descrie. Poti invata sa iubesti curvele si betiile si greselile, cum numai Brandon Flowers o face, cu tot sufletul sau mormon si socially awkward. Bine, poate nu e socially awkward, dar mie asa imi pare.

Battle Born e albumul lor de rezistenta, dupa un tumult inregistrat pe mai multe planuri. Creativitatea a fost lasata libera, fara nicio jena fata de povestile siropoase de dragoste si episoadele de rock anthems. Cand spun ca Battle Born e un album bun, nu o spun din prisma unui fan avid de muzica noua (desi e si asta un factor). O persoana care a avut de la inceput cam 80% din fiecare album The Killers constant in playlist e mai mult decat un fan. Cineva care nu poate trai fara sa asculte si povestile din Nevada incepe sa vada si sa simta cu ochii lui Flowers si uneori nu ma pot abtine sa nu cad prada visatului cu eyes wide open, just because.

Venit dupa o pauza de vreo 2 ani, Battle Born e regasirea The Killers-ilor, zvacul lor original si emotiile adolescentine (da, pare o chestiune usoara, dar nu trebuie tratata ca atare), combinat cu o suferinta si o seriozitate aparute in urma cresterii ca persoana. In octombrie 2011, conform Wikipedia, trupa s-a reunit. Dupa momentele initiale, in care totul a fost ciudat, a aparut Runaways. Runaways si Miss Atomic Bomb sunt „the backbone of this album”, dupa cum declara insusi domnul Flowers, si bine zice. Ascultand Runaways pentru prima data, am simtit cum stilul The Killers binecunoscut ma inunda si ma copleseste, asa ca pot sa ii sustin afirmatia.

Albumul debuteaza cu Flesh and Bone, o piesa cu o tenta usor electronica, care la primele note te face sa te intrebi ce cauta pe un album rock. Versurile, usor introspective at first, te deruta si apoi Brandon Flowers face ce stie el mai bine. Un rock anthem exploziv si energic, care deschide calea unui album extraordinar.

Runaways, singlelul ales pentru promovare, e o poveste tragica (as zice eu) de dragoste, in spiritul direct si confuz, in acelasi timp, al lui Brandon. O poveste ciudata de iubire, in care lucrurile merg prost dintr-o graba stupida, dar imi place totusi nota usor pozitiva, speranta ca pana la sfarsitul totul se va indrepta. Instrumentele fac totul in piesa asta si imi place energia ei ciudata.

A treia piesa, The Way It Was, e un ceva ce nu pot descrie. Nu-mi place extraordinar de mult, dar nu-mi displace incat s-o sterg din playlist. E usor seaca, usor banala, iarasi versuri despre Elvis si povesti despre County-ul din care sunt si, dintr-o data, incepe povestea… Refrenul compenseaza pentru starea confuza. Imi place ca e o piesa linistita, o piesa care te face sa vrei sa conduci fara capota pe o sosea, cu soarele ce apune in spatele tau…

Here With Me e prima balada de pe album. Dominata de keyboard si vocea lui Flowers, e o declaratie de dragoste atat de simpla si de directa, incat as putea s-o tin pe repeat si sa ma indragostesc de tine in fiecare zi…

A Matter of Time e efortul combinat al celor 4 membri ai formatiei. Ciudata si energica, impiedicata pe alocuri, cu tente de rock si disco(?) al anilor 80, inca nu m-am hotarat daca imi place sau nu, desi nu o s-o sterg din playlist (imi da uneori senzatia de My List, o alta piesa buna de la The Killers).

A sasea piesa e pur si simplu ciudata. Nu stiu cum s-o descriu si nici nu cred ca am ascultat-o de mai mult de cinci ori. Nu cred ca-mi va placea vreodata, desi cred ca o pastrez pentru ca mi se pare ca are o tenta usor biblica. I can’t quite put my finger on it. Muzical vorbind, Deadlines and Commitments e o piesa simpla, fara hookups sau chestii catchy, fara versuri usoare, imbogatita mult de sintetizatoare (I blame Brandon here too).

Miss Atomic Bomb. The backbone of the album. Se simte atat de mult The Killers in piesa asta, atat muzical, cat si in versuri. Gasesti de toate: the bad girl, sperante, naivitate, deceit, toata buba care suntem noi, oamenii. O sa vrei sa gonesti pe autostrada, sa cresti viteza odata cu tempo-ul piesei, o sa vrei sa dai din picioare, fara sa-ti dai seama. O sa vrei, ca mine, sa o asculti pe un stadion plini de oameni, care-l acopera pe Flowers si care striga si sar mai sus decat el.

Hmm… The Rising Tide. De aproape trei saptamani nu am o explicatie plauzibila pentru piesa asta. Electro. 80s. Tobe. Versuri de la The Killers. Incepe sec si se termina energic. Dar, daca ma intrebi, nu stiu de ce o pastrez in playlist, pentru ca de fiecare data ii dau skip (I use suffle a lot).

Heart of a Girl, a noua piesa de pe album, imi pare un lullaby. Din cate stiu eu, Brandon Flowers e „posesorul” unei fetite, dar daca ma insel, astept corectarile de rigoare. Nu ma atinge prea mult, dar piesa e foarte linistita si reuseste sa transmita mesajul dorit.

From Here On Out e o… „chestie”. Imi place aspectul ei usor jumpy, so 80s (cum ar zice MTV), senzatia de cantec „popular” (de la tara, adica) transformat. Bine, asta e doar ideea mea, dar am senzatia ca Nevada a „suferit” de multe astfel de creatii populare/anonime si li se potriveste tare bine celor de la The Killers.

Be Still e o balada introspectiva, mult prea intensa pentru ce stiu eu ca sunt baladele de la The Killers. E pur si simplu superba, prin compozitia si mesajul ei. Versul meu preferat e: „Life is short to say the least/We’re in the belly of the beast”. PS: pe refren are un usor vibe de George Michael prin anii 80.

Piesa care da titlul albumului. Battle Born. Titlul e ales special pentru ca pe steagul Nevadei sta scris „Battle Born” (Nevada a devenit stat in timpul Razboiului Civil din 1861-1865). Trebuie sa recunosc ca e piesa mea preferata de pe album. Imi place feelingul de concert pe stadion pe care il am cand o ascult. Imi place ca simt cum prind viteza cand ascult „up against the wall”. Imi place energia pe care mi-o insufla. Imi place mesajul sau, de a continua, oricat de greu e drumul. Tobele se impletesc cu chitarile perfect, iar vocea lui Flowers seamana cu a unui copil rasfatat care vrea totul ACUM. E un final atat de bun al albumului, incat il vei mai asculta o data.

Tracklist:

Flesh and Bone (Flowers) – 9

(This could decay)
This could decay
Like the valley below
Defences are down
The stakes are high
(Scouting the crowd for a face of compassion)
The fairytale end
(To face off the journey that fathers no more)
The staggering blow
(You’ll find the truth in the roots of desire)
You lead with your chin
(Thinkin’ with your corners, just a compass and the sun)
This could be real
(Thinkin’ with your corners, just a)
Simple

Runaways (Flowers) – 9

We used to look at the stars and confess our dreams
Hold each other to the morning light
We used to laugh, now we only fight
Baby are you lonesome now?

The Way It Was (Flowers, Keuning, Stoermer, Vannucci and Lanois) – 9

If I go on
With you by my side
Can it be
The way it was
When we met
Did you forget all about those golden nights?

Here with Me (Flowers and Healy) – 9

Don’t want your picture
On my cell phone
I want you here with me
Don’t want your memory
In my head now
I want you here with me

A Matter of Time (Flowers, Keuning, Stoermer, Vannucci) – 8.5

I know you’re weary, look at me
Flailing in the corner
Here’s the towel
Go on, throw it in

It was a matter of time
Can’t you see that it’s tearing me up inside?
Look what’s laying at our feet
That’s the wreckage of broken dreams
And burned out halos
And it’s here on our street

Deadlines and Commitments (Flowers) – 8

If you should fall upon hard times
If you should lose your way
There is a place
Here in this house
That you can stay

Miss Atomic Bomb (Flowers and Vannucci) – 9.5

Miss Atomic Bomb
Making out, we’ve got the radio on
You’re gonna miss me when I’m gone
You’re gonna miss me when I’m gone

Racing shadows under moonlight
Through the desert on a hot night
And for a second there we’d won
Yeah, we were innocent and young

The Rising Tide (Flowers) – 8

The streets of persuasion
Are plated with gold
Your heart’s in the right place,
But you travel down the wrong road
Like so many before you
The gates open wide
Here come the rising tide (rising tide)

Heart of a Girl (Flowers, Keuning, Stoermer, Vannucci and Lanois) – 8

That night I called her and she said
„Daddy daddy daddy, all my life
I’ve been trying to find my place in the world”
And I said to her
„Baby baby babe, I got all night to listen to the heart of a girl”

From Here On Out (Flowers) – 8.5

Hey, from here from out
Friends are gonna be hard to come by
Left us wonderin’ what it all was about
He had it easy, man he chose the hard way
Walk that old, lonely road in the shadow of a doubt
From here on out

Be Still (Flowers and Lanois) – 9

Be still
Close your eyes
Soon enough you’ll be on your own
Steady and straight
And if they drag you through the mud
It doesn’t change what’s in your blood
(Over chains)
When they knock you down

Battle Born (Flowers, Keuning, Stoermer, Vannucci) – 10

Up against the wall (Up against the wall)
There’s something dying on the street
When they knock you down (Up against the wall)
You’re gonna get back on your feet
Cause you can’t stop now (Cause you can’t stop now)
Did they break your heart? (Did they break your heart?)
And did they cause your soul to mourn
Remember what I said
Boy you was battle born
Cause you can’t stop now (Cause you can’t stop now)

Come on show your face
Come on give us one more spark
So we’ll start a fire
Unless we fall into the dark
And you can’t stop now (No, you can’t stop now)

Albumul, in varianta Deluxe Edition, mai are inca 3 piese. Carry Me Home (Flowers), o electronica-disco-rock anthem care nu inteleg cum de n-a ajuns pe albumul standard. Un remix de la Jacques Lu Cont al piesei Flesh and Bone, destul de bun (spune o persoana careia nu ii plac remixurile). Observ ca nu e prima data cand Jacques Lu Cont remixeaza o piesa de la The Killers si imi place, deci probabil ca face ceva bine. Prize Fighter e o alta declaratie de dragoste, cum numai Flowers stie sa faca. Comparatii peste comparatii si energie si cuvinte simple adresate oamenilor simpli, care exprima doar iubire.

Per total, albumul nu e bun. E foarte bun. Desi la prima vedere, piesele nu se „leaga”, tema e aceeasi. Renasterea. Trupa a renascut. A redevenit ceea ce e a fost, din punct de vedere al stilului. Fanii vechi recunosc asta de la primele acorduri. Fanii noi ar putea fi usor derutati dupa Day & Age. Ne-fanii nu prea ar gusta asa ceva, poate doar ascultatorii de 80s electronica. Tematic vorbind, e despre depasirea obstacolelor. Despre renasterea din cenusa. Tehnic, about being battle born.
Sursa poza.

Muse – Madness

Posted on by
Răspunde

Review neasteptat (din lipsa de rabdare si din prea mult entuziasm). Madness are o zi pe YouTube. A fost pe repeat toata ziua. Comentarii pe marginea articolului de pe Wikipedia:

According to NME, „Madness” draws influences from Queen’s „I Want to Break Free”, George Michael’s „Faith” and some instrumental elements of his other hit I Want Your Sex.

During a preview on French site Jeuxactu, the song was said to resemble Depeche Mode and describes it as ‘calm, languid and sweet’. It is also said to heavily resemble the track „Undisclosed Desires” from the band’s previous album, The Resistance.

Can’t really see the resemblance, doar o tenta de Angels and Airwaves in aer, sunetul distant rock pe care-l au ei de fiecare data, sunet care vine cu goose bumps la pachet, si vocea lui Bellamy, la fel de sigura pe ea ca intotdeauna, indepartata si rece, si totusi calda si sfioasa.

Matthew Bellamy stated that the song started as a personal reflection after a fight with his girlfriend; and how after she had gone to her mothers house he began to realise „yeah, she was right, wasn’t she?”.

By now, he should’ve known that she’s always right. 🙂

In a separate interview, Bellamy stated the song was the band’s attempt to strip down the sound of the album, and that the song has its roots in 12 bar blues with gospel, soul and R&B influences. He went on to conclude that, „It’s the song I’m probably most proud of on the album for sure.”

Iar in ciuda fanilor pe care ii vor pierde cu acest album, ma bucura sa-l vad atat de mandru de ceea ce a facut. Pentru ca tot timpul vede alta cale, si chiar daca nu e apreciata de ortodocsi, ii vine ca o manusa.

N-am avut rabdare sa ma uit la clip. Am vazut ca e mostly un amestec de imagini haotice si mi se pare ca seamana la culori foarte mult cu „Time Is Running Out”.

Ca sunet, Muse s-a indepartat de ce faceau pana acum. Au imbratisat dubstepul si-l folosesc peste tot. Sound-ul e clear de alte sunete, iar repetitia lor poate deveni obositoare pentru fanii obisnuiti cu stadium anthems pline de energie livrate de Muse pana in 2009. Bine, dupa „The Resistance” am observat un curent intre fanii vechi, care si-ar fi dorit ca trupa sa aprofundeze directia aia mai mult. Pe mine, albumul din 2009 m-a lasat un pic indecisa, eu nefiind fana a muzicii fara cuvinte (intre timp, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu de tot).

Mi-a placut cum a descris Matthew Bellamy albumul – „christian gangsta rap jazz odyssey, with some ambient rebellious dubstep and face melting metal flamenco cowboy psychedelia.” si am incredere in his mixing capabilities, asa ca abia astept sa vad cum suna.

„Madness” pare statica. Ar fi putut fi promovata si fara album. E o piesa care se descurca bine si singura si sunt sigura ca va reusi sa prezinte albumul exact asa cum e. E o piesa cu personalitate. In prima faza, pare usor inchisa, datorita ritmului cadentat si fix, fara prea multe inflorituri. Sunetele sunt putine, ritmul nu e elaborat, instrumentele ies in fata unul cate unul si ocupa bune bucati din piesa. Cel mai mult mi-a placut declaratia Rolling Stone:

Rolling Stone stated that the single sees Muse „swap bombastic bass brutality with wubby subtleties as Matthew Bellamy croons over a surprisingly gentle pop track.”

Desi n-as descrie bass-ul ca fiind brutal, the wubby subtleties sunt un pic mai mult de atat si piesa evolueaza si creste incet, dar sigur catre momentul cheie de la minutul 3:30, unde se intampla minuni:

And now I have finally seen the end
(Finally seen the end)
And I’m not expecting you to care
(Expecting you to care)
But I have finally seen the light
(Finally seen the light)
I have finally realized
(Realized)
I need to love
I need to love

Come to me,
Just in a dream
Come on and rescue me.
Yes I know, I can be wrong
Maybe I’m too headstrong
Our love is
(Ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma…)
Madness

Spre asta creste toata piesa si merita sa asculti 3 minute si jumatate de dubstep-wannabe, pentru a simti energia asta. Goose bumps moment.

Albumul lunii august: Sigur Rós – Valtari

Posted on by
Răspunde


Citeam ceva despre Monarch Programming. Am ajuns la un articol despre clipul „Fjögur Píanó” al celor de la Sigur Rós. Islandezii canta de o mie de ani (de fapt, doar din 1994) si i-am evitat elegant pana anul acesta.
Am citit articolul de la Vigilant Citizen si am fost curioasa sa dau play.

Clipul piesei „Fjögur Píanó” este extraordinar de bine facut, ideea (pentru mine) generala fiind aceea de toxic relationship, mixed with drugs. Dar nu despre clip e vorba aici.

Fiind la serviciu cand am dat peste „Fjögur Píanó”, nu am avut la dispozitie decat YouTube-ul, so I kinda raped the play button.
Ajunsa acasa, insa, am luat albumul cu totul, i-am dat play o data, am intrat intr-o stare vecina cu goose bumps on the highest cloud si am fugit la dus.

„Valtari” (in engleza „Roller”) e cel de-al saselea material al trupei, lansat pe 23 mai 2012. Cred ca stiu ce faceam pe 23 mai 2012… 🙂

N-as putea sa descriu decat o stare generala a pieselor. O stare de surreal si ethereal si dreaming wide awake si floating si tot ce vrei. E o caldura care-ti raceste pielea si te arde din interior. E ca picatura de ploaie de vara, care nu e atat de rece si totusi pielea ta se face mii de brobonele mici,
perfecte. E soundtrack-ul perfect pentru o zi de vara. Sau o ploaie de vara. Sau o frunza calcata toamna in picioare. Sau prima ninsoare. Primul mugure pe o crenguta. Primul zambet. Ultimul zambet.

Tracklist (o sa pun in paranteze traducerea aproximativa, conform Wikipedia):

Ég anda (I Breathe) – imi aduce un pic aminte de space rock-ul celor de la Angels and Airwaves, usor metalic, propovaduitor, calmant si rece, vocea e atat de ciudata si totusi familiara, intreaga compozitie bate spre electronica fara sa fie impersonala; din partea mea, 9.5

Ekki Múkk (Not a Sound) – ma face trista, fara sa cad in depresie, ma face sa vreau sa fiu tinuta in brate, ma face sa vreau sa beau lapte cald, sa stau sub patura si sa respir doar liniste; un 9 curat

Varúð (Caution) – daca ar fi sa ma iau dupa titlul in engleza, piesa pare a cautionary tale spusa bland de o bunica, while gently stroking your hair; as zice un 8, pentru efectul usor impersonal pe care mi se pare ca il are

Rembihnútur (Tight Knot) – printre preferatele mele, fara sa stiu ca s-ar numi Tight Knot in engleza, am senzatia unei confesiuni intre 2 iubiti, care culmineaza cu sentimentele care coplesesc si in urma carora ramai ca o stanca izbita de valuri, neclintita, dar uda, un pic mai macinata si mai goala,
mai sincera si mai curata; nota 10 pentru energia pe care mi-o da de fiecare data (e oricum noua mea obsesie, s-ar putea sa fiu un pic biased)

Dauðalogn (Dead Calm) – e too dead, too calm, in ciuda unei compozitii (din punct de vedere tehnic) perfecte; pentru mine e prea trista si risc sa cad in depresie, drept urmare fac un slalom pe langa ea si ii dau un 7.5

Varðeldur (Campfire) – este una din piesele hauntingly beautiful, ai senzatia ca sunetele te coplesesc si te impresoara, ca din toate directiile vine mirosul de ger al Islandei, de care poti scapa doar la adapostul unui ceai negru fierbinte; ii dau un 10 (de fapt, as da un 11, daca as putea)

Valtari (Roller) – piesa care da numele albumului e mult prea rece si, desi construita practic in aceeasi directie ca restul pieselor, does not stand out si e prea distanta ca sa lege amintiri cu mine; 7.5?

Fjögur píanó (Four Pianos) – e grava, dar e sincera, e trista, dar parca are o raza de speranta, e sunetul care se propaga in aer si se sparge de tine, te invaluie, te cuprinde si te incalzeste si iti da un feeling de „home”; pot sa-i dau 11?

Albumul e wow. E un tot unitar care, desi are piese care ies foarte bine in evidenta, e destul de uniform incat sa-l percepi pe tot la fel, sa iti dea mereu aceeasi stare. Sigur Rós au colaborat cu mai multi regizori pentru clipuri de promovare a pieselor de pe „Valtari”, dandu-le mana libera si nepunand „STOP” in fata creativitatii. Mi-a placut acest experiment, care a facut si mai usoara acceptarea experientei Sigur Rós.
Sursa poza.

Lady Gaga: Review-ul unui concert la care n-am fost, desi as fi vrut…

Posted on by
Răspunde

Tocmai s-a terminat ceea ce a fost concertul anului. N-am zis-o eu, au zis-o unii care au fost acolo.
Daca saptamana trecuta as fi zis ca highlight-ul anului in materie de muzica e concertul Poets of the Fall de la ARTmania (carora le multumesc pentru ca m-au contactat si mi-au oferit invitatiile castigate la Zelist… Oh wait! nu m-au contactat si nu mi-au oferit nimic), astazi incep sa regret ca nu am vazut-o pe Gaga pe viu, sa o vad cum tremura alaturi de fanii ei in timp ce le canta „Hair” sau „Speechless” sau „Bad Romance”, sau orice are vreun hint de hit.

De Poets of the Fall m-am lamurit. Ii voi vana prin Europa, pentru ca oricum muzica lor e facuta sa fie savurata la foc incet, intr-un pub nu foarte aglomerat, unde toata lumea e fan si stie versurile si-l poate acoperi cu spor pe Marko.

De Lady Gaga nu stiu ce sa spun. OK, pentru unii e Satana personificata, Anticristul venit pe pamant, Lucifer coborat din ceruri. E plina de simboluri si de tupeu si de ostentatie vizavi de tot ce e sfant, normal si drept. Si de aia ne place. Ea e artista care nu vrea sa comenteze daca se imbraca sau nu in blanuri artificiale, pe motiv ca ar fi ipocrita sa sustina ca respecta animalele, cand s-a imbracat in hidoasa ei rochie de carne acum 2 ani.

Lady Gaga e artista care te invita sa fii openly gay, chiar daca nu esti, doar ca sa-ti arati sustinerea fata de „free love”. E noua Madonna, noul Alice Cooper, noua Grace Jones si noul rebel al muzicii, copilul urat al Americii, care si-a depasit cu mult dorinta initiala de a scrie cantece bune.

E un artist vulnerabil si asta o vezi doar cand e pe scena. E artistul care comunica foarte mult cu publicul si stie cum sa-si tina fanii aproape. Stie sa-i faca sa se simta speciali. Stie sa-i aduca langa ea si apoi sa le dea aripi. Plange si sufera alaturi de ei si se bucura de sustinerea lor totala. E artista care doboara recorduri dupa recorduri si careia nimeni nu-i vede ochii obositi si tristetea si voma de dupa scena.

La finalul zilei, dupa ce Gaga delivered, Stefani Germanotta se intoarce cu spatele la public si, cred eu, ramane singura, se sting luminile si curg lacrimile.

Regret ca n-am fost la Gaga, dar stiu ca publicul a intampinat-o atat de frumos, incat sunt sigura ca va mai veni la noi, si-atunci n-o sa o ratez pe Mother Monster. O sa vin sa-i vad palariile si rochiile din par si carne si globurile in care se inveleste. O sa vin sa o aud cum impartaseste cate putin din gandurile ei cu noi. O sa vin sa o vad dansand, ca o nebuna, owning the stage from left to right and up and down. O sa vin sa o vad, sa-mi smulga o lacrima si-un zambet si o sa dansez, sperand ca o sa cante „Boys Boys Boys”.

Alte pareri: 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Las aici primul concert cu Lady Gaga pe care l-am vazut eu. This is when I fell in love with her.



Review: The Killers – Runaways

Posted on by
2

Am tot incercat sa scriu un review pentru albumul lunii iunie, care ar fi trebuit sa fie Maroon 5 – Overexposed. Somehow, n-am reusit sa ma adun sa scriu cuvinte despre el. L-am ascultat, mi-a placut, dar nu am putut vorbi despre el.

The Killers au lansat o piesa noua, alta decat traditionalul cantecel de Craciun, o piesa care va fi pe urmatorul album.

Piesa „Runaways„, ce va fi inclusa si pe „Battle Born” (fraza apare pe steagul statului Nevada) nu e noua, nu e inedita, nu e wow. E doar Brandon Flowers, plain and simple. O fi fost vreo piesa ce n-a mai avut loc pe „Flamingo” (albumul sau solo lansat in 2010), pentru ca mi se pare acelasi sunet usor ratacit si confuz, de copil care nu stie incotro s-o apuce.

Povestea e clasica. Am vazut-o si in „When You Were Young”, si in „A Dustland Fairytale”, poate chiar si in „This Is Your Life” sau in „Jilted Lovers & Broken Hearts”.

Chitara imi aduce aminte de „Crossfire”. Bass-ul de piesele vechi de la The Killers. Imi place ca-mi da senzatia de hotarare, „all is settled”, „I know what I want now”.

Pe scurt, nu e nimic out of the ordinary de la Mr. Flowers & The Killers. Pe de alta parte, nici nu-mi doream. Mi-e dor de povesti despre Las Vegas, sins & sinners, oameni pentru care dumnezeu e aproape dupa o gura de alcool, mi-e dor de povestile lor care miros a iarba si tigara si a trailer park or smth.

Nimic nou, dar totusi perfect personal. Imi aduc aminte de 2009. 1 iulie 2009. Ploaie si The Killers.

PS: haven’t seen the video. Yet.