Again with Carl

I wanna laugh and just be awesome, but when I forget how to do that, I just stare blankly at the reflection in the mirror and drool.

But why do I drool?

Know won noes, Carl. No one knows.

I wanna drive like a maniac, but I don’t wanna maniac like a drive. I just want to speed up, speed down, and wear the crown of a crazy person in dire need of a life.

Dammit, Carl. Why are you being such a prick?

I guess it’s because you have mommy issues, or maybe it’s because your mom has issues with you. You fucked up, Carl, and you are a fuck up. So who the fuck cares?!

OMG, Carl! Grow up already! And stop sucking your thumbs. And stop chewing your mom!

Carl

„I wonder where this disappearing act is from. It started long time ago, when lights went out, when freezing time was on, when only bad stuff could happen. Under the rocks of incredible cold, there was nothing, and under that big pile of nothing, there was me. And I was young, and scared, and now I’m old and scared, and who the fuck cares, right?!

Right!

All those bitches, all those fuckers, they mean nothing. A little more nothing than me, to be honest, but still nothing. Words fall in and out of me, everything cuts like a knife, and this radio is zooming me out.”

Carl’s book was of great misunderstanding. His 16 years meant nothing for all that hate and bitterness, and he couldn’t understand why he had to read this shitty text for school, when girls were in order. Like, girls with pink panties, and thigh-high boots, even if they weren’t allowed. Girls with ponytails and girls that rocked the goth trend with such an ease.

Mostly, girls with boobs.

Carl wasn’t stupid. He knew that most of the girls had boobs, and even some of the boys. He didn’t have a type yet, he usually liked the perky and alive variety, so anything that walked on their own two feet was deemed to be at least acceptable.

Carl, however, was no prince. He wasn’t even a frog. He was short and stout, with yellow, crooked teeth, and ginger hair. He could’ve been the Ron at his school, but there was no Harry cleaning his glasses. As for Hermione, let’s just say she was busy doing someone else.

But Carl wasn’t phased out by this. No, au contraire, my friend. He was just as obnoxious and boring as before, albeit a little bit more smug and, under that mask, a little more scared. Carl was just asking for it, but he didn’t knew it at the moment. Cue evil laughter.

Hoping for a better show…

Only to be let down again.
On and on, I have written about The Walking Dead, I have stood by it and encouraged its flaws, only to be let down again.

It’s no wonder this show makes you use your clichés and what-not. This show is full of them and they are dragging it down.

I hoped that, with the start of a new season, things will start moving. What the heck, we had Michonne, and we had the Governor (Philip? Really?!) and we had the Prison.

Those were important story arcs in the comic book, but they all oh-so-flawed and tedious, that I’m beginning to think I am watching a Saturday morning program instead of my usual dish of weekly zombies.

Yeah, so sue me. I have a thing for zombies and vampires and all of the supernatural, inexplicable things. And when I say that I have a thing for them, that means I love movies about them, TV shows about them, books about them. No matter how bad they are. I love bad TV as much as my popcorn, but that doesn’t mean I will encourage this anymore.

Since the new TWD season has started, only its fourth episode was worth watching. I mean, come on! Even the second season had a decent premiere, to say at least.

I was “OOOOK, where’s the action?”. I was expecting a bad ass Michonne, only to get a wannabe-grunty-young chick with 2 zombie-mules with no faces whatsoever. Where is the bad assery? I’ll tell you where it is: nowhere in sight. Michonne just disagrees with everyone, barely says a word and is a pale shadow of the comic book Michonne. Usually, that wouldn’t pose a problem, but when you need strong characters, and you get almost nothing, you kinda feel cheated.

Next: the Governor. WTF, Mazzara, WTF?! I was expecting a ruthless psycho that could strike fear just by looking at you. What do I get? A pedo-looking-Jesus-wannabe, clean and shaven sociopath aaaaaand… And that’s about it. I was expecting someone like Danny Trejo, with the eyes of Steve Buscemi. What’s the deal with this Governor? BTW, his name is Philip and only Andrea (of all the people!) gets to know it.

Next and the worst: the Prison. It’s not that the scenery is barely believable (because it is that way), it’s not that the convicts are unrealistic (because they’re not), it’s just that… I think it was forced. People were starting to get tired of the Farm thingy, so they got their Prison. Supposedly, 8 months have passed since the farm attack. But yet, except for Carl and Carol, little character development is seen. And their only evolution is that they get better at shooting. Things are starting to look bad in the group, with all the tensions and not-speaking to each other, that they gave T-Dogg new (and better) lines. When the black dude starts talking, you know he’s gonna die. Plus, they had one more black prisoner in the joint, so that’s one black dude too many.

What do I want? Episodes like Killer Within. Things happened, even though Michonne and Andrea float adrift in a sea of shit. Andrea is unrealistic and weird and annoying as usual, but that puts her in her normal spot. Michonne is awkward and wannabe-fierce, but accomplishes nothing. The Governor looks like a good uncle, that could rape his little nephew, but that doesn’t make him dangerous to the world, only a psycho. The Prison is on its way to good use, so this is where I’m directing my prayers. So far, only this episode will get my vote. Let’s see what happens next.

The Walking Dead – here we go again…

Ce faci cand ai la dispozitie una dintre cele mai bune povesti cu si despre zombi, fie ea si inspirata dintr-un comic book?

Te gandesti, daca esti Frank Darabont, sa o transformi in serial. Pentru ca, oricat de multe seriale cu si despre supra si para-normal sunt pe lumea asta, intotdeauna e loc de mai mult.

Deci, dupa cativa ani de The Walking Dead in scris si desen (Robert Kirkman, Tony Moore si Charlie Adlard), te pregatesti sufleteste si moral sa imparti lumii the ultimate TV show.

Premiera serialului a avut loc pe 31 octombrie 2010, fix de Halloween. Tin minte ca am vazut varianta pre-air cu vreo doua saptamani inainte si am fost atat de incantata, ca am revazut episodul (lung de aproximativ o ora) de vreo doua-trei ori.

Dupa doua sezoane, unul de sase episoade, celalalt de 13, show-ul de la AMC a revenit pe ecrane, cu un nou episod, la jumatatea lui octombrie.

14 octombrie e ziua in care toti fanii TWD si-au pus sperantele. Multi stiau comic book-ul dinainte, altii au aflat de el abia dupa ce s-au uitat la serial. Inevitabil, comparatii intre cele doua s-au facut, de cele mai multe ori in defavoarea serialului.

Eu recunosc ca am ajuns cu cititul la numarul 102 din comic book, dar de vreo doua luni m-am oprit, pentru ca… Adevarul e ca in ea libertatile pe care si le permite Kirkman sunt infinit mai multe decat ce au la dispozitie niste producatori TV. Se joaca cu soarta personajelor (si chiar soarta personajelor iubite de public) fix cum vrea el, ajutandu-se de o franchete si o violenta uneori gratuite.

Cand s-a terminat cel de-al doilea sezon am fost momiti cu personaje noi (pentru serial) si cu locuri noi (pentru serial). Asa ca vara a trecut, gandindu-ne la Michonne si la The Governor si la Prison.

Vara a trecut, dupa un lung sezon doi impiedicat si cu povesti greoaie si lungite fara rost. Octombrie venea cu povesti noi si oameni noi, introdusi usor diferit fata de cei din comic book, dar la fel de spectaculosi.

Primul episod din cel de-al treilea sezon The Walking Dead a debutat brusc. Incercand parca sa intareasca ideea ca „This isn’t a democracy anymore”, vedem dintr-o data cum tot grupul lui Rick se comporta ca un tot unitar, toata lumea stie brusc sa foloseasca arme de foc, ba unde mai pui ca apar si amortizoare de tot felul.

Dupa un raid scurt al unei case aparent parasite, dupa un kill rapid al tuturor inhabitantilor de vitalitate indoielnica, dupa ce ramai uimit de burta lui Lori (sau Whori, cum o alinta fanii pe internet), dupa ce ramai socat de faptul ca T-Dogg nu e total inutilizabil, iar Carl parca incepe si el sa asculte de autoritatea parinteasca, ii vezi pe toti grabiti sa dispara din casa respectiva,
din cauza grupurilor de zombie atrasi de ei.

Daryl inca n-a renuntat la „salbaticia” lui, si nici la motocicleta. Carol nu e total useless. Rick o ignora pe Lori din ce in ce mai mult. Lori e din ce in ce mai ingrijorata de soarta ei, a copilului si a lor toti. Fetele lui Hershel s-au trezit brusc dintr-o viata indestulata in Sud intr-o lume incredibila si moarta, Hershel si-a pierdut directia, iar Glenn parca e lipit de Maggie.

Astea fiind zise, dramele sunt putine. Vorbele sunt putine, ceea ce inseamna, pentru urmaritorii fideli, ca mare parte din greselile sezonului doi sunt spalate.

Grupul face cunostinta cu inchisoarea. Din ce-am putut observa, Rick-din-serial inca n-a devenit Rick-din-comic-book. Fervoarea celui din urma, disperarea amplificata de o speranta continua, de sentimentul de „stiu ca poate fi mai bine de atat” inca nu poate fi redat pe sticla. Mult timp, Rick-din-serial a avut parte doar de calitatile pozitive ale confratelui sau din comic book, pe cand pe
cele negative i le-a pasat aproape integral lui Shane. Personajul e usor subdezvoltat, dar sper ca acest Prison-story-arc sa-l ajute sa ajunga omul care e in comic book.

In inchisoare se intampla chestii. In prima faza, „curata” zombii de la intrare. In a doua faza, dorm in celule. In a treia faza, se incearca curatarea restului inchisorii. Maggie se dovedeste cea mai utila femeie, luptandu-se cot la cot cu restul barbatilor. Hershel ii ia locul lui Dale, fiind el muscat de picior. Rick e pus fata in fata cu decizia de a-i taia piciorul. O face rapid, dar mult mai sec si mai fricos decat in comic book. La final, ii vedem pe cei patru (?) – atatia erau in comic book – inmates din sala de mese. Blackout – s-a terminat episodul.

In paralel, in scurte momente, avem parte de Michonne si Andrea. Michonne si sabia ei, Michonne si zombii ei, Michonne si dedicatia cu care sta alaturi de Andrea, care e the same old bitchy woman with a clear deathwish care era si inainte.

Per total, episodul a avut mai putine vorbe. Putin dialog, putin cantec, cateva scene gandite prost (Daryl si Carol, Lori si Rick, Rick si conserva, Andrea si Michonne, cantecul la focul de tabara, soldatii in echipamentele alea greoaie).

Pe de alta parte, au schimbat genericul, au lasat melodia. Totul pare mai dramatic, totul pare mai intens, asteptarile sunt mai grele. Acest prim episod din cel de-al treilea sezon nu e CHIAR ce trebuia sa fie, dar e mai mult decat nimic – e semnul ca lucrurile se indreapta in directia cea buna.

Ce mi-as dori de la sezonul trei? Nu neaparat zombi, ci actiune. As dori mai multe conflicte interne, as dori mai multe pericole din exterior, altele decat eternii „umblatori”. As vrea ca personajele sa devina imprevizibile, sa reactioneze neasteptat. As vrea sa nu le fie frica sa le dea personajelor noi
dimensiuni. As vrea sa-i vad cum se lupta cu mai multe chestii de-odata (de exemplu, cu zombi, cu unii care vor sa le ia adapostul, intre ei si cu vremea).

Sper ca macar la jumatatea sezonului sa devina chestia aia curajoasa care este The Walking Dead – the comic book.

Sursa poze: 1, 2, 3.

The Walking Dead – The Comeback

Warning! Spoilers ahead.

Primul sezon din The Walking Dead a fost foarte bun. Good television, cum rar se mai face în ziua de azi – peste tot sunt doar drame plicticoase și comedii expirate.

Am început să-l urmăresc pentru că, well, îmi plac zombii. Și un serial cu zombi în fiecare episod e cam greu de facut. Mă rog, pentru un film, e mai simplu – se îmbonlnăvește brusc 99% din populație, iar supraviețuitorii se chinuie să răzbată în armata de undeads, iar la final – pac! și e gata și cu ei.
Dar un serial necesită un efort susținut, nu poți omorâ personajele chiar așa, oamenii au timp să dezvolte back story, să se schimbe ei înșiși – e un proces mai complicat.

Primul sezon m-a atras cu un prim episod foarte bun, regizat de Frank Darabont (The Shawshank Redemption și Green Mile) și faptul că a avut doar 6 episoade, terminat cu un cliffhanger rezolvat abia în ultimul episod din sezonul 2, m-a ținut cu sufletul la gură.
Până a început cel de-al doilea sezon, am citit și mare parte din comic book (da, e făcut după un comic book al lui Robert Kirkman), așa că deja începusem să observ diferențe (mari) între personaje și povești.

Al doilea sezon a avut câteva puncte cheie, dar nu la fel de puternice ca primul.
Spre exemplu, primul episod din sezonul 2, What Lies Ahead, a avut parte de o scenă într-adevăr terifiantă. Ajunse într-un punct unde era drumul blocat, personajele se trezesc brusc overrun by the undead, care au apărut hop-țop out of nowhere. A fost prima întâlnire cu a heard of zombies (în comic book asta are loc mult mai târziu) și a fost good tv (deși cu mici lipsuri în scenariu).

Serialul s-a abătut mult de la comic book în al doilea sezon (probabil și faptul că Darabont a regizat cam cum a vrut el primele 7 episoade, pe fondul concedierii sale de la AMC), așa că o lentoare plicticoasă s-a instaurat rapid.

Personajele au stat la ferma lui Hershel mai mult decât în carte, Rick a devenit un wuss care se supăra pentru că era nevoit să își asume responsabilități (în comic book e un mare bad ass, cu foarte multe momente de moral ambiguity, foarte bine punctate), Lori și Carl sunt mai enervanți ca niciodată, Andrea e doar o isterică irascibilă, care vrea tot timpul să fie călare pe situație (urăsc expresia, dar i se potrivește foarte bine), pe Shane îl țin mai mult decât e cazul, Glenn nu prea e lăsat să se dezvolte (deși e de apreciat că măcar îi dau o șansă la fericire), Sophia moare și Carol trăiește (taman pe dos), iar singurul lucru cu care 99% din fan boys (me included) sunt de acord e introducerea lui Daryl (personaj care nu există în comic book, dar care se bucură de un real succes între fanii TWD). Bănuiesc eu că au omorât-o pe Sophia și au lăsat-o în viață pe Carol pentru a-l dezvolta pe Daryl – the bad ass redneck.

Până ieri, prinsă cu treaba, n-am avut timp și de ultimul episod, așa că nu m-am grăbit să-l văd la 7 dimineața, cum obișnuiam. De fapt, nici nu mă grăbeam, pentru că penultimul episod m-a lăsat cam „meh” vizavi de serial.
Azi noapte, după ce am terminat treaba, am zis „ia să văd și eu ultimul episod din sezonul ăsta, să știu și eu cum stau”.

Episodul a spălat păcatele unui sezon slab, care s-a târât până acum și care a avut too much drama, too much overacting, too many cries, too many swears și too many rednecks. Prea multe predici. Prea puține piedici. Joc actoricesc supraevaluat și prost.

Ultimul episod a venit cu suspans și acțiune, cu personaje noi din comic book (Michonne), chiar dacă au fost introduse altfel, cu schimbări de situație neașteptate și cu schimbări de comportament.
Rick începe să dea semne că ar deveni persoana dură din comic book, Lori a rămas fără celalalt mascul alfa (Shane) și e oarecum crizată de veștile primite, Carl încearcă să nu mai fie copil, Hershel a început să înțeleagă lucruri, pe Maggie au făcut-o mai crizată decât era Andrea, Andrea a devenit supraviețuitoare, Daryl și Carol – e ceva acolo, iar peste toate astea – cea mai mare hoardă de zombie cu care s-au întâlnit. Oh, also Michonne.

Dacă ar fi să dau o notă episodului, ar fi nota 9 (au rămas câteva lucruri nespuse). Dacă ar fi să notez sezonul 2, fără episodul ăsta, ar fi nota 6. Dacă aș lua in calcul și episodul ăsta, ar fi nota 8.

The Walking Dead – season 1 trailer

The Walking Dead – season 2 trailer