The Walking Dead – The Comeback

Warning! Spoilers ahead.

Primul sezon din The Walking Dead a fost foarte bun. Good television, cum rar se mai face în ziua de azi – peste tot sunt doar drame plicticoase și comedii expirate.

Am început să-l urmăresc pentru că, well, îmi plac zombii. Și un serial cu zombi în fiecare episod e cam greu de facut. Mă rog, pentru un film, e mai simplu – se îmbonlnăvește brusc 99% din populație, iar supraviețuitorii se chinuie să răzbată în armata de undeads, iar la final – pac! și e gata și cu ei.
Dar un serial necesită un efort susținut, nu poți omorâ personajele chiar așa, oamenii au timp să dezvolte back story, să se schimbe ei înșiși – e un proces mai complicat.

Primul sezon m-a atras cu un prim episod foarte bun, regizat de Frank Darabont (The Shawshank Redemption și Green Mile) și faptul că a avut doar 6 episoade, terminat cu un cliffhanger rezolvat abia în ultimul episod din sezonul 2, m-a ținut cu sufletul la gură.
Până a început cel de-al doilea sezon, am citit și mare parte din comic book (da, e făcut după un comic book al lui Robert Kirkman), așa că deja începusem să observ diferențe (mari) între personaje și povești.

Al doilea sezon a avut câteva puncte cheie, dar nu la fel de puternice ca primul.
Spre exemplu, primul episod din sezonul 2, What Lies Ahead, a avut parte de o scenă într-adevăr terifiantă. Ajunse într-un punct unde era drumul blocat, personajele se trezesc brusc overrun by the undead, care au apărut hop-țop out of nowhere. A fost prima întâlnire cu a heard of zombies (în comic book asta are loc mult mai târziu) și a fost good tv (deși cu mici lipsuri în scenariu).

Serialul s-a abătut mult de la comic book în al doilea sezon (probabil și faptul că Darabont a regizat cam cum a vrut el primele 7 episoade, pe fondul concedierii sale de la AMC), așa că o lentoare plicticoasă s-a instaurat rapid.

Personajele au stat la ferma lui Hershel mai mult decât în carte, Rick a devenit un wuss care se supăra pentru că era nevoit să își asume responsabilități (în comic book e un mare bad ass, cu foarte multe momente de moral ambiguity, foarte bine punctate), Lori și Carl sunt mai enervanți ca niciodată, Andrea e doar o isterică irascibilă, care vrea tot timpul să fie călare pe situație (urăsc expresia, dar i se potrivește foarte bine), pe Shane îl țin mai mult decât e cazul, Glenn nu prea e lăsat să se dezvolte (deși e de apreciat că măcar îi dau o șansă la fericire), Sophia moare și Carol trăiește (taman pe dos), iar singurul lucru cu care 99% din fan boys (me included) sunt de acord e introducerea lui Daryl (personaj care nu există în comic book, dar care se bucură de un real succes între fanii TWD). Bănuiesc eu că au omorât-o pe Sophia și au lăsat-o în viață pe Carol pentru a-l dezvolta pe Daryl – the bad ass redneck.

Până ieri, prinsă cu treaba, n-am avut timp și de ultimul episod, așa că nu m-am grăbit să-l văd la 7 dimineața, cum obișnuiam. De fapt, nici nu mă grăbeam, pentru că penultimul episod m-a lăsat cam „meh” vizavi de serial.
Azi noapte, după ce am terminat treaba, am zis „ia să văd și eu ultimul episod din sezonul ăsta, să știu și eu cum stau”.

Episodul a spălat păcatele unui sezon slab, care s-a târât până acum și care a avut too much drama, too much overacting, too many cries, too many swears și too many rednecks. Prea multe predici. Prea puține piedici. Joc actoricesc supraevaluat și prost.

Ultimul episod a venit cu suspans și acțiune, cu personaje noi din comic book (Michonne), chiar dacă au fost introduse altfel, cu schimbări de situație neașteptate și cu schimbări de comportament.
Rick începe să dea semne că ar deveni persoana dură din comic book, Lori a rămas fără celalalt mascul alfa (Shane) și e oarecum crizată de veștile primite, Carl încearcă să nu mai fie copil, Hershel a început să înțeleagă lucruri, pe Maggie au făcut-o mai crizată decât era Andrea, Andrea a devenit supraviețuitoare, Daryl și Carol – e ceva acolo, iar peste toate astea – cea mai mare hoardă de zombie cu care s-au întâlnit. Oh, also Michonne.

Dacă ar fi să dau o notă episodului, ar fi nota 9 (au rămas câteva lucruri nespuse). Dacă ar fi să notez sezonul 2, fără episodul ăsta, ar fi nota 6. Dacă aș lua in calcul și episodul ăsta, ar fi nota 8.

The Walking Dead – season 1 trailer

The Walking Dead – season 2 trailer

Vise de copil

În ultima vreme, îmi amintesc tot mai des de mine când eram copil. Nu pot sa zic ca eram tristă (neapărat) sau că o duceam mai bine (neapărat), cert e că lucrurile erau puuuuuțin mai altfel.

Mă sperie ce-au devenit copiii de azi, chiar dacă singurul meu contact cu ei este când îi văd prin autobuz sau pe stradă. Mă întreb ei ce visează, dacă își fac planuri, cum ne făceam noi, și dacă se laudă, cum o făceam noi când eram mai mici. Oare au loc dialoguri de genul: e mai frumos să fii doctor…, ba nu, e mai frumos să fii avocat…? Era o mândrie să-ți alegi ceva, orice, și să te ții de visul ală cu dinții. Nimic din ce mi-ar fi spus mie cineva nu mi-ar fi schimbat părerea, și m-aș fi certat și bătut cu toată lumea care ar fi îndrăznit să mă contrazică. Oare ei visează să fie doar bience, adeline, băneli și columbeni?

Copiii de la bloc visau cât de cât normal: doctor, avocat, ocazional reporter. Nu prezentator/asistentă, ci reporter adevărat, specia care merge pe teren și face treabă. Unii încă mai visau să fie astronauți. Toți visau ceva, și nimeni nu-și dorea să fie reality star sau fotbalist.

Țin minte că eram mică-mică, și mama mereu îmi povestea ce făcea la serviciu (era chimistă), și mi se păreau așa palpitante poveștile cu miscroscopul și eprubetele, încât mult timp (cam de pe la 6-7 ani încoace) a fost singurul meu vis. Am ascultat poveștile mamei și, mult timp, am urmat calea asta, doar puțin în facultate am derapat. Am ajuns ceva tot pe-acolo, dar parcă mai bine, și e parcă un pic mai frumos.

Am mai vrut să fiu arheolog. Devoram documentarele în care unii, mai bătrâni ca Indiana Jones și fără pălăria șmecheră, căutau în praf semne vechi și oale sparte, a căror vreme apusese de mult. Visul ăsta a avut o viață mai puțin scurtă, cam până prin liceu, pentru că mă cam lămurisem că arheologii și alții de la uman nu prea au pâine pe masă.

Fotograf a fost, probabil, visul copilăriei mele, încă de pe la 7-8 ani, și pe care uneori încă regret că nu mi l-am îndeplinit. Aveam acasă, cine știe de unde, o carte despre developat poze și despre cum e să fii fotograf începător. Am citit cărțulia aia mică și albastră din scoarță-n scoarță, de câteva ori, și îmi tot imaginam cum o fi să fii tu cel care vede oamenii altfel, și cum o fi să te duci în camera obscură, să vezi lucruri ascunse, nevăzute de alții. Nu-mi plăcea să pozez, dar aș fi făcut poze, daca aș fi știut cum, și-aș fi fost bucuroasă. Cu anii, au apărut alte camere, mai mici, mai bune, digitale, nu mai era nevoie să te ascunzi în spate să developezi filmul… Și m-am ferit de ele, pentru că magia a dispărut. Da, e simplu să aduni imagini, dar nu mai e simplu să aduni amintiri. Încă nu am cameră (doar pe cea de la mobil).

Între timp, am mai crescut puțin, visele s-au schimbat nițel, cred că era în preajma perioadei în care am participat la un anumit game show (prezentat de Horia Brenciu/Liana Stanciu). Am participat acolo, mi-am făcut damblaua, iar asta, cumulat cu tot felul de filme (cred), m-a făcut să vreau să lucrez în TV. Ori să fiu inginer de sunet (mi se părea foarte incredibil de cool să fii șef pe butoane – încă mi se pare foarte incredibil de cool), ori să fiu cameraman (să fiu eu the all-seeing-eye). Astea au murit repede – pe la 15-16 ani, pentru că într-un oraș mic e cam greu să atingi lucrurile astea pe viu. În aceeași perioadă, m-am apucat să visez că vreau să lucrez în radio, mi se părea așa relaxant să nu ți se vadă fața, să fii doar tu cu microfonul și muzica bună. Bineînțeles, când am lucrat efectiv la radio, tremuram și când eram singură la înregistrat știrile. Noroc că a fost o perioadă scurtă, nu m-a traumatizat prea tare. Aș face-o din nou și, cu riscul de a părea încrezută, aș fi mai bună și mi-ar plăcea mai mult.

Visul constant în viața mea a fost să scriu. Dacă mă întrebai când eram mică ce vreau să mă fac, aș fi zis fără tăgadă: învățătoare, educatoare, scriitoare, poetă și cântăreață. Le voiam pe toate o dată, și nu mi se părea mult. Cu anii, am renunțat la cariera în învățământ (cam prin liceu s-a întâmplat minunea) și la cea în muzică (după 9 ani de cor, am realizat că oricum sunt prea timidă să cânt pe scenă, and I was no Whitney, deși nu-s total afonă). Am început să scriu în clasa a treia și, deși mă mai abat de la drumul ăsta, nu-l părăsesc complet niciodată.

Acum, pe drum, cât încă nu mi-am terminat călătoria, aș spune că sunt mulțumită de ce s-a întâmplat cu mine. A fost greu, uneori a fost foarte greu, dar faptul că am ajuns cât de cât unde voiam mă mulțumește și, mai mult decât atât, mă bucură.