A inceput un nou anotimp. Se schimba culorile, se schimba aerul, vantul bate din alta directie si seara se intuneca mai repede afara.
Parca nu-ti mai vine sa bei bere la terasa, de fapt, nu prea-ti mai vine sa iesi la terasa. Cauti cu drag o cafenea uitata sau o ceainarie cocheta, unde poti savura in linistea unori acorduri suave de jazz o bautura calda, care-ti abureste ochelarii.
Copiii se pregatesc de un nou an scolar si tu n-ai renunta inca la sandale, cu toate ca-ti ingheata picioarele la birou. Ai mai vrea sa porti macar o data rochia inflorata, desi in C&A ai vazut geaca de iarna perfecta.
Avem deja 2 saptamani de toamna si frunzele se crapa mai usor sub talpile noastre. Incet, dar sigur, temperatura scade si noaptea se lungeste, iar eu astept un lapte cald sub patura si un sarut pe frunte… Si eu mereu ma gandesc la tine.
Ma trezesc o data cu dimineata. Simt cum soarele se naste din mine si incep o noua zi cu zambetul pe buze. Nu deschid inca ochii, pentru ca-mi place sa lenevesc ascuns, sub paturi.
Imi intind incet picioarele, cu grija sa nu trezesc nimic in jurul meu. Pasarile nu canta, caine nu am, e liniste totala. Incerc sa prelungesc linistea, fara sa caut ceva anume. Respir usor, usor, usor…
Nu vreau sa treaca timpul. Nu-mi place sa stiu ca se rupe in secunde si ploua peste mine. Uneori ma trezesc dimineata cu ganduri ciudate, fara sens, si simt cum timpul se rupe si se dizolva.
Deschid ochii. Imi place ca, atunci cand ii deschid, totul se schimba, se transforma.
Linistea nu dispare, dar e mai dureroasa. Ma apasa si respir greu. Deschid ochii si-i inchid la loc, dar doar pentru o secunda. Cand ma uit din nou la tine, este totul altfel. Pamantul se opreste o secunda si uita sa respire. O ia de la capat ciudat si distant, de parca si-ar feri privirea de a mea.
Dau sa ma ridic din pat. Patul scartie, podeaua protesteaza, afara a disparut soarele si linistea. Totul se ascunde din calea mea, se confunda cu restul.
Buzele mi se despart, incet, intr-un zambet crud. Senin, dar crud. De sub ele rasar dintii mici si ascutiti, ca niste cutite fildesii.
Zambetul meu devine verde-mov. Camera se face gri, ca un ciment vomat peste pereti. Soarele se ascunde, si eu imi arat dintii mai abitir ca inainte.
Acum imi vezi ochii. Ochii mei care n-au culoare, ci doar flacari si venin. N-ai sti sa spui ce vad ei, ai sti doar ca te-ar durea sa te uiti in ei.
Fruntea mea e curata si parca lipseste ceva de pe ea. Parul sta cuminte, drept, pe umeri. Varfurile amenintatoare se indreapta spre pamant, iar pamantul se cutremura de frica.
Imi ating fata cu mainile. Am niste degete lungi, cu unghii ascutite, usor mucegaite, ai spune. Culoarea lor neobisnuita ma face sa ma cutremur de fiecare data cand ma uit la ele. De placere…
Pometii mei sunt inalti si mandri, barbia mea e ascutita, iar nasul meu stie foarte bine ce vrea. Mana ma mangaie cu drag, singura care ma iubeste. Inchid ochii o secunda, pentru a ma bucura de toate astea.
Incep sa ma misc, cu ochii inchisi. Lumea o stiu pe de rost. Lumea e a mea, si lumea nu ma vrea, dar lumea asta ma are. Sa-i fie frica de mine, sa tremure si sa ii fie groaza, pentru ca in fiecare zi ma voi trezi, iar ea va ingheta sub mine.
Review neasteptat (din lipsa de rabdare si din prea mult entuziasm). Madness are o zi pe YouTube. A fost pe repeat toata ziua. Comentarii pe marginea articolului de pe Wikipedia:
According to NME, „Madness” draws influences from Queen’s „I Want to Break Free”, George Michael’s „Faith” and some instrumental elements of his other hit I Want Your Sex.
During a preview on French site Jeuxactu, the song was said to resemble Depeche Mode and describes it as ‘calm, languid and sweet’. It is also said to heavily resemble the track „Undisclosed Desires” from the band’s previous album, The Resistance.
Can’t really see the resemblance, doar o tenta de Angels and Airwaves in aer, sunetul distant rock pe care-l au ei de fiecare data, sunet care vine cu goose bumps la pachet, si vocea lui Bellamy, la fel de sigura pe ea ca intotdeauna, indepartata si rece, si totusi calda si sfioasa.
Matthew Bellamy stated that the song started as a personal reflection after a fight with his girlfriend; and how after she had gone to her mothers house he began to realise „yeah, she was right, wasn’t she?”.
By now, he should’ve known that she’s always right. 🙂
In a separate interview, Bellamy stated the song was the band’s attempt to strip down the sound of the album, and that the song has its roots in 12 bar blues with gospel, soul and R&B influences. He went on to conclude that, „It’s the song I’m probably most proud of on the album for sure.”
Iar in ciuda fanilor pe care ii vor pierde cu acest album, ma bucura sa-l vad atat de mandru de ceea ce a facut. Pentru ca tot timpul vede alta cale, si chiar daca nu e apreciata de ortodocsi, ii vine ca o manusa.
N-am avut rabdare sa ma uit la clip. Am vazut ca e mostly un amestec de imagini haotice si mi se pare ca seamana la culori foarte mult cu „Time Is Running Out”.
Ca sunet, Muse s-a indepartat de ce faceau pana acum. Au imbratisat dubstepul si-l folosesc peste tot. Sound-ul e clear de alte sunete, iar repetitia lor poate deveni obositoare pentru fanii obisnuiti cu stadium anthems pline de energie livrate de Muse pana in 2009. Bine, dupa „The Resistance” am observat un curent intre fanii vechi, care si-ar fi dorit ca trupa sa aprofundeze directia aia mai mult. Pe mine, albumul din 2009 m-a lasat un pic indecisa, eu nefiind fana a muzicii fara cuvinte (intre timp, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu de tot).
Mi-a placut cum a descris Matthew Bellamy albumul – „christian gangsta rap jazz odyssey, with some ambient rebellious dubstep and face melting metal flamenco cowboy psychedelia.” si am incredere in his mixing capabilities, asa ca abia astept sa vad cum suna.
„Madness” pare statica. Ar fi putut fi promovata si fara album. E o piesa care se descurca bine si singura si sunt sigura ca va reusi sa prezinte albumul exact asa cum e. E o piesa cu personalitate. In prima faza, pare usor inchisa, datorita ritmului cadentat si fix, fara prea multe inflorituri. Sunetele sunt putine, ritmul nu e elaborat, instrumentele ies in fata unul cate unul si ocupa bune bucati din piesa. Cel mai mult mi-a placut declaratia Rolling Stone:
Rolling Stone stated that the single sees Muse „swap bombastic bass brutality with wubby subtleties as Matthew Bellamy croons over a surprisingly gentle pop track.”
Desi n-as descrie bass-ul ca fiind brutal, the wubby subtleties sunt un pic mai mult de atat si piesa evolueaza si creste incet, dar sigur catre momentul cheie de la minutul 3:30, unde se intampla minuni:
And now I have finally seen the end
(Finally seen the end)
And I’m not expecting you to care
(Expecting you to care)
But I have finally seen the light
(Finally seen the light)
I have finally realized
(Realized)
I need to love
I need to love
Come to me,
Just in a dream
Come on and rescue me.
Yes I know, I can be wrong
Maybe I’m too headstrong
Our love is
(Ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma…)
Madness
Spre asta creste toata piesa si merita sa asculti 3 minute si jumatate de dubstep-wannabe, pentru a simti energia asta. Goose bumps moment.
Citeam ceva despre Monarch Programming. Am ajuns la un articol despre clipul „Fjögur Píanó” al celor de la Sigur Rós. Islandezii canta de o mie de ani (de fapt, doar din 1994) si i-am evitat elegant pana anul acesta.
Am citit articolul de la Vigilant Citizen si am fost curioasa sa dau play.
Clipul piesei „Fjögur Píanó” este extraordinar de bine facut, ideea (pentru mine) generala fiind aceea de toxic relationship, mixed with drugs. Dar nu despre clip e vorba aici.
Fiind la serviciu cand am dat peste „Fjögur Píanó”, nu am avut la dispozitie decat YouTube-ul, so I kinda raped the play button.
Ajunsa acasa, insa, am luat albumul cu totul, i-am dat play o data, am intrat intr-o stare vecina cu goose bumps on the highest cloud si am fugit la dus.
„Valtari” (in engleza „Roller”) e cel de-al saselea material al trupei, lansat pe 23 mai 2012. Cred ca stiu ce faceam pe 23 mai 2012… 🙂
N-as putea sa descriu decat o stare generala a pieselor. O stare de surreal si ethereal si dreaming wide awake si floating si tot ce vrei. E o caldura care-ti raceste pielea si te arde din interior. E ca picatura de ploaie de vara, care nu e atat de rece si totusi pielea ta se face mii de brobonele mici,
perfecte. E soundtrack-ul perfect pentru o zi de vara. Sau o ploaie de vara. Sau o frunza calcata toamna in picioare. Sau prima ninsoare. Primul mugure pe o crenguta. Primul zambet. Ultimul zambet.
Tracklist (o sa pun in paranteze traducerea aproximativa, conform Wikipedia):
Ég anda (I Breathe) – imi aduce un pic aminte de space rock-ul celor de la Angels and Airwaves, usor metalic, propovaduitor, calmant si rece, vocea e atat de ciudata si totusi familiara, intreaga compozitie bate spre electronica fara sa fie impersonala; din partea mea, 9.5
Ekki Múkk (Not a Sound) – ma face trista, fara sa cad in depresie, ma face sa vreau sa fiu tinuta in brate, ma face sa vreau sa beau lapte cald, sa stau sub patura si sa respir doar liniste; un 9 curat
Varúð (Caution) – daca ar fi sa ma iau dupa titlul in engleza, piesa pare a cautionary tale spusa bland de o bunica, while gently stroking your hair; as zice un 8, pentru efectul usor impersonal pe care mi se pare ca il are
Rembihnútur (Tight Knot) – printre preferatele mele, fara sa stiu ca s-ar numi Tight Knot in engleza, am senzatia unei confesiuni intre 2 iubiti, care culmineaza cu sentimentele care coplesesc si in urma carora ramai ca o stanca izbita de valuri, neclintita, dar uda, un pic mai macinata si mai goala,
mai sincera si mai curata; nota 10 pentru energia pe care mi-o da de fiecare data (e oricum noua mea obsesie, s-ar putea sa fiu un pic biased)
Dauðalogn (Dead Calm) – e too dead, too calm, in ciuda unei compozitii (din punct de vedere tehnic) perfecte; pentru mine e prea trista si risc sa cad in depresie, drept urmare fac un slalom pe langa ea si ii dau un 7.5
Varðeldur (Campfire) – este una din piesele hauntingly beautiful, ai senzatia ca sunetele te coplesesc si te impresoara, ca din toate directiile vine mirosul de ger al Islandei, de care poti scapa doar la adapostul unui ceai negru fierbinte; ii dau un 10 (de fapt, as da un 11, daca as putea)
Valtari (Roller) – piesa care da numele albumului e mult prea rece si, desi construita practic in aceeasi directie ca restul pieselor, does not stand out si e prea distanta ca sa lege amintiri cu mine; 7.5?
Fjögur píanó (Four Pianos) – e grava, dar e sincera, e trista, dar parca are o raza de speranta, e sunetul care se propaga in aer si se sparge de tine, te invaluie, te cuprinde si te incalzeste si iti da un feeling de „home”; pot sa-i dau 11?
Albumul e wow. E un tot unitar care, desi are piese care ies foarte bine in evidenta, e destul de uniform incat sa-l percepi pe tot la fel, sa iti dea mereu aceeasi stare. Sigur Rós au colaborat cu mai multi regizori pentru clipuri de promovare a pieselor de pe „Valtari”, dandu-le mana libera si nepunand „STOP” in fata creativitatii. Mi-a placut acest experiment, care a facut si mai usoara acceptarea experientei Sigur Rós. Sursa poza.
