Păi dacă tremur, cine mă opreşte?
În necurat, îmi ţin mâna în cleşte.
Şi dacă mă arde topitura,
Blestemată fie-ţi gura!
Trotuar şi bale,
Întuneric, jale.
Mă scurg, tăcere,-n braţele tale,-ntreagă.
Aşteaptă-mă, de mâine o să fiu mai neagră.
Surplus sub minus,
Mustaţă de motan, arcsinus.
E totul gri şi greu şi tâmp.
Dar parcă-mi eşti din ce în ce mai scump.
Sub stele mă îngroapă.
Deasupra mea sunt stelele care pâlpâie. În mine pâlpâie viaţa, mai are un pic şi se zbate, vrea să iasă. Îi simt răsuflarea deasupra mea. Miroase a mâncare proastă, de ţăran.
Încă nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Cum naiba de s-a ajuns la asta?
Acum o oră eram fericită, întinsă pe pătura pe care am stat şi la picnic dimineaţă.
Încă îmi amintesc ce frumos era azi dimineaţă. Soarele era sus, pe cer – în locul stelelor de acum. Era cald, ca la începutul primăverii, deşi toamna s-a instalat destul de vizibil.
Îmi aduc aminte clar că mă gândeam că e ultimul picnic pe anul ăsta.
O lopată de pământ mă trezeşte din reverie. Îmi acoperă ochii şi stelele nu se mai văd la fel de bine.
Din cauza asta, mi se pare că pâlpâie mai tare. Dar poate doar mi se pare mie.
Pământul care îmi acoperă o parte din faţă mă împiedică să respir.
Printre bucăţele negre de pământ, cerul se face din ce în ce mai mic.
Nu mai sunt greieri care să acopere sunetul pe care îl face lopata care mă îngroapă.
Pare aşa pustiu în pădure. Mi-aduc aminte că pentru asta am şi venit aici. Pentru că era mai linişte.
Mă uit la stele şi mă gândesc că ar trebui să mă bucur măcar de această ultimă privelişte.
E linişte. Cerul de deasupra mea mă înveleşte. Pământul care ar trebui să fie sub mine mă înveleşte şi el.
Sunt acoperită de tot ce e în lume, separată de tot ce e viu şi tangibil.
Mă uit la el. Dimineaţă luam picnicul împreună şi îmi zâmbea.
De fapt, mi se pare că şi acum îmi zâmbeşte. M-aş chinui un pic să-i zâmbesc înapoi, mi-e frică să nu se simtă vinovat de ce a făcut.
Îmi dau seama că am îngheţat. Nu se mai mişcă nimic în mine. Nici măcar nu pot să-i zâmbesc, să mă prefac că e totul în regulă.
Când m-a lovit, nu m-am aşteptat.
Am îngheţat rapid, deşi îmi venea să plâng.
Aerul a încetat să mai între în mine.
Încet, încet, se lăsa seara. Peste mine, peste pădure.
A trecut timpul şi sângele mi s-a uscat pe ochi.
În tot acest timp, el săpa şi săpa şi săpa…
Mă uitam la stele, cum apăreau deasupra mea şi se uitau îngheţate la mine.
Sângele le făcea să pară mai roşii.
De fapt, tot ce vedeam era roşu.
Treptat, treptat, mi s-a făcut mai cald.
M-a mutat în groapa care i-a luat o veşnicie să mi-o pregătească.
Mi s-a făcut mai cald şi am observat că vântul nu mă mai atingea.
Pe ochi mi s-a pus mai întâi o ceaţă roşie, apoi pământ.
Underneath the stars…
Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.
Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.
Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.
Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.
Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.
Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.
Merg prin gang, la Gara de Nord.
Aproape pierd trenul. In gang, e un tip ciudat. Se uita in vitrina magazinului cu cutite si „machete” si bastoane telescopice.
Il depasesc. Dau muzica mai incet in casti si aud pasi.
Imi scot incet clama din par.
Vine si-mi pune mana la gura.
Ma intorc, speriata, si ma sperii si mai tare de privirea lui.
Se uita la mine ca si cum ar vrea sa ma devoreze.
Incerc sa-l lovesc, sa-l musc, sa-l imping.
E puternic.
Ma linge pe fata si saliva lui miroase puternic a alcool.
Ma intorc brusc si il scuip in ochi.
Ramane socat si se da un pas in spate. Se apropie iar si cand mana lui dreapta se infige in parul meu, mana mea dreapta ii infige clama in gat.
Sangele tasneste in toate directiile. Ma murdaresc de sange.
Ma duc la politie si le spun tot. De atunci, clamele au devenit arme albe.
Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine,
Dar fiindca azi mi te dai toata…
Am sa te iert
E vechi pacatul
Si nu esti prima vinovata…
Confesiunile unei mitomane incep asa.
Asa, ca orice vorba spusa seara. Asa, ca orice vorba spusa la betie. Ca atunci cand te saturi de tot ce colcaie in viata ta. Ca atunci cand te saturi de paracetamoale si placebo-uri expirate.
Te-am mintit.
L-am sarutat.
Si pe el, si pe inca vreo 2. Unul avea muschi si masina.
Si ma baga in seama.
Unul era in limba dupa mine. Unul ar fi lins dupa mine.
In schimb, eu vin la tine ocazional.
Ma dezbrac repede de rochie. Oricum imi bagi mana pe sub ea, asa ca ce conteaza? Ma ciufulesti si-mi zici ca-s „cute” si iar ti se aburesc ochelarii.
In timp ce ma dezbrac de ganduri, dau peste unele ascunse rau de tot in pielea mea mincinoasa. Imi aduc aminte de unul care saruta mai bine ca tine. Imi aduc aminte de altul care era mai bun ca tine.
Imi aduc aminte ca altul m-a facut sa transpir si sa disper si sa tip si sa ma trag de par cum tu nu poti sa faci. Imi aduc aminte ca si data trecuta m-am prefacut. Imi aduc aminte de toate minciunile care-mi invadeaza pielea.
Sunt dependenta de ele si de tine. Sa simt ca te mint, sa simt ca ma uit in ochii tai si-ti zic cat de dor mi-era de tine. Sa ascult o melodie si sa-ti zic ca imi place mult si ca-mi aduce aminte de copilaria mea fericita. Aia plina de jucarii. Aia plina de iubire. De rasfat. De dulciuri si perne moi.
Alta minciuna… Nu ti-am zis, n-am zis nimanui. Mama ma batea. Ma batea si ma injura. Ca sa uit de asta, am
inceput sa stau cu baietii. Aveam 12 ani si am stat cu baietii mai mult decat trebuie. Aveam 12 ani si deodata
am devenit ca mama.
M-am lasat de scoala – asa-i ca tu ma crezi student model? Asa-i ca ma crezi cand iti spun ca invat si ca am citit cele 2 biblioteci? Ma crezi cand iti spun ca stiu sa lucrez in programe de care n-a auzit nimeni, pe motiv ca doar alea imi trebuie la facultate?
Stii ce fac eu la facultate?
Ma culc cu un prof! Unul batran si cu burta. Sterg de creta biroul la care a predat el cursul acum jumatate de ora. Il sterg cu fundul.
La tine vin ca o fitzoasa – vai, asa nu, asta mi-e rusine. Nu-i asa ca ma crezi? Sunt o nesimtita! TE MINT! In fiecare clipa te mint.
M-ai sunat o data. Ti-am zis ca dormeam. De fapt, eram in parcul de langa tine… Eram deasupra si era bine. Nici nu stiu de ce m-ai sunat – oricum n-o faci niciodata. In fine… E trist.
Sunt o „de-aia”. Cuvantul l-am auzit prea des si nu pot sa-l spun.
Dar sunt. Sunt si o mincinoasa.
Nu te iubesc.
Nu te vreau.
Te-am inselat.
Si pe tine, si pe altii inaintea ta.
Iti place sa crezi ca esti special? Nu esti!
Mama? Mama aia cool pe care o plac toti prietenii? Aia nu exista. S-a ratat undeva pe drum…
Tata – s-a ratat si el, pe alt drum…
Ochii mei albastri nu-i am de la tata. El e negru – l-am vazut. Si la ochi, si la piele, si la suflet.
Bunica-mea ma uraste. Si de aia bea atat de mult.
Imi place sa te mint. Asta nu mai e o minciuna.
Imi place sa vad cat de mult am curaj sa trec limita. Cat de mult pot sa te mint, cu zambetul pe buze. Cat poti
indura si cat poti sa crezi.
Cand te mint, simt ca te pacalesc. Simt ca te fac sa crezi si tu ceea ce cred ca simt eu. Poate ca am innebunit…
Am venit in rochie. Baga-ti mana pe sub ea… Sunt goala… Sunt naturala… De fapt, nu te-am mintit… ASA
sunt eu.
iubitule, esti sfant si prost.
ma uit in ochii tai si n-are rost
sa nu te-nsel cu orice-mi vine-n cale
doar pentru ca in cot te doare…
esti idiot si nu ma vezi,
esti pudicul cu ochii verzi,
si incapatanat, si asta doare,
chelnere, o vodca mare!
iubitul meu cel sfant si idiot,
sper ca de azi sa nu te doara-n cot
daca iti zic ca vreau sa ma atingi,
sa ma saruti si dimineata gatul sa mi-l lingi…
poet poetic de satana,
te trag de clopote si de sutana,
si baga-ma in seama, si-adulmeca-mi sarutul,
ca sa nu plec chiar azi cu vantul…
Exista unii artisti care ma fac sa visez la cum ar fi daca ar canta cineva (cineva special, desigur, pe care sa-l cunosc si sa-l iubesc) cantecul acela si in fiecare vers s-ar simti si s-ar citi doar numele meu. Jason Mraz e unul din artistii aceia.
You’ve got the best of both worlds
You’re the kind of girl who can take down a man, (asta mi s-a reprosat, si nu o data)
And lift him back up again (asta nu mi s-a reprosat, dar am vazut-o si observat-o eu)
You are strong but you’re needy, (chestia asta n-a vazut-o multa lume… si e trist… unii ar fi trebuit sa vada)
Humble but you’re greedy (da, sunt lacoma, pentru ca vreau din ce in ce mai multe de la un om (atentie, atentie, atentie))
Based on your body language,
your shouted cursive I’ve been reading (aici nu mai stiu daca e vorba de mine… :)))
You’re style is quite selective, (pentru ca cica as fi pretentioasa…)
though your mind is rather reckless (… dar tot mi se reproseaza ca nu sunt atenta….)
Well I guess it just suggests
that this is just what happiness is (asta as zice si eu, draga Jason… dar cine e de acord cu noi?)
Hey, what a beautiful mess this is
It’s like picking up trash in dresses (nu stiu daca as avea curajul sa fac asta, dar macar sa urc muntele intr-o rochie rosie… :))
Well it kind of hurts when the kind of words you write
Kind of turn themselves into knives (multa lume (adica vreo 2-3 oameni) s-au simtit amenintati de cuvintele mele scrise…)
And don’t mind my nerve you can call it fiction (been there, doar ca acum recunosc cand e vorba de „tine”)
‘Cause I like being submerged in your contradictions dear (oh, please be! :D)
‘Cause here we are, here we are
Although you were biased I love your advice
Your comebacks they’re quick (oh… are they? :-s)
And probably have to do with your insecurities (oh… do they? :-s)
There’s no shame in being crazy, (bine ca mi-ai spus :D)
Depending on how you take these
Words that paraphrasing this relationship we’re staging (are we staging something here?)
And it’s a beautiful mess, yes it is
It’s like, we are picking up trash in dresses
Well it kind of hurts when the kind of words you say
Kind of turn themselves into blades (yes, it hurts… )
And the kind and courteous is a life I’ve heard
But it’s nice to say that we played in the dirt (mai jos de dirt nu prea are cum sa fie… )
Cause here, here we are, Here we are
Here we are x7
We’re still here
And what a beautiful mess this is
It’s like taking a guess when the only answer is yes
And through timeless words in priceless pictures
We’ll fly like birds not of this earth
And tides they turn and hearts disfigure
But that’s no concern when we’re wounded together
And we tore our dresses and stained our shirts
But it’s nice today, oh the wait was so worth it (and this is pure genius! I love this guy!)
Cine o sa scrie ceva despre mine?…