Arhive categorii: literatura

Fata cu bani

Posted on by
10

Bai, uneori ma trezesc vorbind de una singura. Imi vorbesc mie si imi spun cuvinte grele, care ma reprezinta in fata altora, dar in sinea mea nu le recunosc. Mi-a fost greu sa traiesc si sa respir, de multe ori. Desertul meu era painea cu apa, jucariile mele – noroiul de afara.
Am asteptat cu sufletul la gura ce asteapta orice copil dintr-un oras mic : sa plec. Mos Craciun nu exista, si nici naivitatea de atunci.
Ma uitam in oglinda – cresteam frumos, with all the right bumps in all the right places. Eram frumoasa? Nu stiu, dar eram saraca si voiam sa nu mai fiu. Am plecat de-acolo, dar nu cu prima ocazie, nici cu a doua. Eram lasa, ca si acum. Si naiva – desi in sufletul meu, imi spun „proasta”. Naiva e un cuvant care impopotoneaza realitatea.
Bai, si trece timpul. Si mi se pare ca totul e perfect – e cum mi-am dorit. Independenta mi-o spal pe dinti in fiecare dimineata, parul mi-l pieptan cu ura si inchei cureaua pantalonilor mai strans. Sunt frumoasa? Sa dea dracu daca sunt. Bine ca ma vad altii asa, e mai usor sa treci prin viata asa. Sau nu. In fine.
Diminetile sunt la fel de pustii ca acolo, cu nimic de facut. N-o sa ma plang de sufletul gol, si nici de linistea din capul meu, atunci cand nu ma cert pentru vreo prostie. In orasul ala uitat de mine, nu de Dumnezeu, toata lumea vrea bani. Esti invatat sa te vinzi pentru orice. Dar nu acuz orasul pentru ca eu ma vand, nu? Sau da? Nu stiu. Ne vindem, fara sa tinem cont de cursul euro-leu, sau ce alte cursuri or mai fi. Iti vinzi
gandurile si zambetele. Iti vinzi sufletul, te transformi si apoi te plangi ca un ipocrit ca o duci rau. Ca nu esti ce-ai vrut sa fii. Eu fac ce-am vrut intotdeauna. Ma plimb cu tine, sau cu masina ta. Tu nu stii ca e acelasi lucru pentru mine. Certificatul tau de nastere e pentru mine hartia cu care ai deschis contul de la banca pe numele meu. Cele mai frumoase flori pe care le-am primit au fost alea din hartii verzi si albastre. Cel mai frumos cadou de la tine a fost inelul de aur. Cand ma uit la tine, nu te vad pe tine. Esti tot ce mi-am dorit vreodata. Esti BANUL puternic, care ma misca. Reprezinti stabilitatea, linistea, corectitudinea. Nu te vad in monezi mici, de 1 euro sau de 5. Doar in bancnote mari, de 100. In lingouri de aur. Ma deranjeaza cand ma mangai, pentru ca ma linisteste mai mult atingerea teancului de bani. Nu am nevoie de pastile, doar sa ma uit putin la cardurile tale si ma simt mai bine. Si de asta vreau sa ne despartim. Vreau sa pleci. Pentru ca, desi esti tot ce mi-am dorit vreodata, nu te mai vreau. Du-te, undeva unde n-o sa te mai vad vreodata. Pa.

Povestea unei sinucideri

Posted on by
6

Stii ca atunci cand tu respiri
Si picatura de-aer umed te patrunde,
Renasti putin cate putin in tine
Si-apoi te duci spre nicaieri.
In fiecare clipa vad taisul,
Vad aerul ascuns care strapunge.
In fiecare ora, ascutisul
Sabiei ma unge.
Separ de lume, prin hartie,
Tacerea moarta, aurie.
Cu litere, in piatra eu voi scrie
Cuvinte fara sens, de apriga lesie.
Taramul de afara arde si se coace.
In mintea mea nu este pace.
Totul in mine urla si se-mbata
Cu sangele ce-mi curge de la subtioara.
Pumnul intreg azi il inghit.
Amar si dulce, colorat,
Se duce mult prea linistit
Spre micul meu stomac.
Pastile de uitare si de adormire,
Ele vor sti ca vreau sa fiu mireasa.
Chiar inainte, cu ultima sclipire,
Voi demonstra ca merit sa le fiu craiasa.
Scuipand din mine mancarea si pastila,
Pastrand in mine ce trebuie ca sa nu mai traiesc,
Curand din aer nu-mi ramane decat gazul
Care m-ar putea intoxica si-ar rupe azi zagazul.
Lumea se prabuseste, lumina mi se taie.
Furtunul de la spitalul vostru e gretos.
Spasmele s-apropie, matele mi se-ntretaie.
Din suflul meu a mai ramas praful grunjos.

Despre moarte si alte balarii

Posted on by
1

Puştoaica se joacă iar cu tastatura. Iar ar vrea să inventeze cuvinte şi fapte, persoane şi îngeri. Demonii şi-i ascunde adânc în coşul pieptului, îi păstrează şi îi e frică să-i arate lumii. Se uită la tastatură şi pe geam, se uită la oameni şi covoare, se… Se… Se… Ce naiba se? Nici ea nu ştie.
Se uită în oglindă, se şterge pe faţă, demonii nu pleacă.
Îi vine ideea să scrie despre cineva care moare.
E uşor pentru ea. Noaptea are vise despre oameni care mor, uneori moare chiar ea. Şi simte durerea şi aerul care nu mai intră în piept şi ştie despre ce vorbeşte. Îşi omoară personajele în fiecare zi, le scuipă şi le dă cu noroi, şi se simte mai bine.
Azi iar o să omoare pe cineva. Se pregăteşte să scrie, tastează două cuvinte.
Încă două cuvinte…
Pune un punct. Mai scrie o frază.
Un semn de întrebare. Ea respiră sacadat.
Încă două cuvinte şi………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Sub stele

Posted on by
2

Sub stele mă îngroapă.

Deasupra mea sunt stelele care pâlpâie. În mine pâlpâie viaţa, mai are un pic şi se zbate, vrea să iasă. Îi simt răsuflarea deasupra mea. Miroase a mâncare proastă, de ţăran.

Încă nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Cum naiba de s-a ajuns la asta?

Acum o oră eram fericită, întinsă pe pătura pe care am stat şi la picnic dimineaţă.

Încă îmi amintesc ce frumos era azi dimineaţă. Soarele era sus, pe cer – în locul stelelor de acum. Era cald, ca la începutul primăverii, deşi toamna s-a instalat destul de vizibil.

Îmi aduc aminte clar că mă gândeam că e ultimul picnic pe anul ăsta.

O lopată de pământ mă trezeşte din reverie. Îmi acoperă ochii şi stelele nu se mai văd la fel de bine.

Din cauza asta, mi se pare că pâlpâie mai tare. Dar poate doar mi se pare mie.

Pământul care îmi acoperă o parte din faţă mă împiedică să respir.

Printre bucăţele negre de pământ, cerul se face din ce în ce mai mic.

Nu mai sunt greieri care să acopere sunetul pe care îl face lopata care mă îngroapă.

Pare aşa pustiu în pădure. Mi-aduc aminte că pentru asta am şi venit aici. Pentru că era mai linişte.

Mă uit la stele şi mă gândesc că ar trebui să mă bucur măcar de această ultimă privelişte.

E linişte. Cerul de deasupra mea mă înveleşte. Pământul care ar trebui să fie sub mine mă înveleşte şi el.

Sunt acoperită de tot ce e în lume, separată de tot ce e viu şi tangibil.

Mă uit la el. Dimineaţă luam picnicul împreună şi îmi zâmbea.

De fapt, mi se pare că şi acum îmi zâmbeşte. M-aş chinui un pic să-i zâmbesc înapoi, mi-e frică să nu se simtă vinovat de ce a făcut.

Îmi dau seama că am îngheţat. Nu se mai mişcă nimic în mine. Nici măcar nu pot să-i zâmbesc, să mă prefac că e totul în regulă.

Când m-a lovit, nu m-am aşteptat.

Am îngheţat rapid, deşi îmi venea să plâng.

Aerul a încetat să mai între în mine.

Încet, încet, se lăsa seara. Peste mine, peste pădure.

A trecut timpul şi sângele mi s-a uscat pe ochi.

În tot acest timp, el săpa şi săpa şi săpa…

Mă uitam la stele, cum apăreau deasupra mea şi se uitau îngheţate la mine.

Sângele le făcea să pară mai roşii.

De fapt, tot ce vedeam era roşu.

Treptat, treptat, mi s-a făcut mai cald.

M-a mutat în groapa care i-a luat o veşnicie să mi-o pregătească.

Mi s-a făcut mai cald şi am observat că vântul nu mă mai atingea.

Pe ochi mi s-a pus mai întâi o ceaţă roşie, apoi pământ.

Underneath the stars…

La metrou

Posted on by
5

Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.

Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.

Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.

Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.

Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.

Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.

Cum a devenit clama arma alba

Posted on by
Răspunde

Merg prin gang, la Gara de Nord.

Aproape pierd trenul. In gang, e un tip ciudat. Se uita in vitrina magazinului cu cutite si „machete” si bastoane telescopice.

Il depasesc. Dau muzica mai incet in casti si aud pasi.

Imi scot incet clama din par.

Vine si-mi pune mana la gura.

Ma intorc, speriata, si ma sperii si mai tare de privirea lui.

Se uita la mine ca si cum ar vrea sa ma devoreze.

Incerc sa-l lovesc, sa-l musc, sa-l imping.

E puternic.

Ma linge pe fata si saliva lui miroase puternic a alcool.

Ma intorc brusc si il scuip in ochi.

Ramane socat si se da un pas in spate. Se apropie iar si cand mana lui dreapta se infige in parul meu, mana mea dreapta ii infige clama in gat.

Sangele tasneste in toate directiile. Ma murdaresc de sange.

Ma duc la politie si le spun tot. De atunci, clamele au devenit arme albe.

Confesiunile unei mitomane

Posted on by
6

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine,
Dar fiindca azi mi te dai toata…
Am sa te iert
E vechi pacatul
Si nu esti prima vinovata…

Confesiunile unei mitomane incep asa.

Asa, ca orice vorba spusa seara. Asa, ca orice vorba spusa la betie. Ca atunci cand te saturi de tot ce colcaie in viata ta. Ca atunci cand te saturi de paracetamoale si placebo-uri expirate.
Te-am mintit.
L-am sarutat.
Si pe el, si pe inca vreo 2. Unul avea muschi si masina.
Si ma baga in seama.
Unul era in limba dupa mine. Unul ar fi lins dupa mine.
In schimb, eu vin la tine ocazional.
Ma dezbrac repede de rochie. Oricum imi bagi mana pe sub ea, asa ca ce conteaza? Ma ciufulesti si-mi zici ca-s „cute” si iar ti se aburesc ochelarii.
In timp ce ma dezbrac de ganduri, dau peste unele ascunse rau de tot in pielea mea mincinoasa. Imi aduc aminte de unul care saruta mai bine ca tine. Imi aduc aminte de altul care era mai bun ca tine.

Imi aduc aminte ca altul m-a facut sa transpir si sa disper si sa tip si sa ma trag de par cum tu nu poti sa faci. Imi aduc aminte ca si data trecuta m-am prefacut. Imi aduc aminte de toate minciunile care-mi invadeaza pielea.
Sunt dependenta de ele si de tine. Sa simt ca te mint, sa simt ca ma uit in ochii tai si-ti zic cat de dor mi-era de tine. Sa ascult o melodie si sa-ti zic ca imi place mult si ca-mi aduce aminte de copilaria mea fericita. Aia plina de jucarii. Aia plina de iubire. De rasfat. De dulciuri si perne moi.

Alta minciuna… Nu ti-am zis, n-am zis nimanui. Mama ma batea. Ma batea si ma injura. Ca sa uit de asta, am
inceput sa stau cu baietii. Aveam 12 ani si am stat cu baietii mai mult decat trebuie. Aveam 12 ani si deodata
am devenit ca mama.

M-am lasat de scoala – asa-i ca tu ma crezi student model? Asa-i ca ma crezi cand iti spun ca invat si ca am citit cele 2 biblioteci? Ma crezi cand iti spun ca stiu sa lucrez in programe de care n-a auzit nimeni, pe motiv ca doar alea imi trebuie la facultate?
Stii ce fac eu la facultate?
Ma culc cu un prof! Unul batran si cu burta. Sterg de creta biroul la care a predat el cursul acum jumatate de ora. Il sterg cu fundul.

La tine vin ca o fitzoasa – vai, asa nu, asta mi-e rusine. Nu-i asa ca ma crezi? Sunt o nesimtita! TE MINT! In fiecare clipa te mint.
M-ai sunat o data. Ti-am zis ca dormeam. De fapt, eram in parcul de langa tine… Eram deasupra si era bine. Nici nu stiu de ce m-ai sunat – oricum n-o faci niciodata. In fine… E trist.
Sunt o „de-aia”. Cuvantul l-am auzit prea des si nu pot sa-l spun.

Dar sunt. Sunt si o mincinoasa.
Nu te iubesc.
Nu te vreau.
Te-am inselat.
Si pe tine, si pe altii inaintea ta.
Iti place sa crezi ca esti special? Nu esti!
Mama? Mama aia cool pe care o plac toti prietenii? Aia nu exista. S-a ratat undeva pe drum…
Tata – s-a ratat si el, pe alt drum…
Ochii mei albastri nu-i am de la tata. El e negru – l-am vazut. Si la ochi, si la piele, si la suflet.
Bunica-mea ma uraste. Si de aia bea atat de mult.
Imi place sa te mint. Asta nu mai e o minciuna.
Imi place sa vad cat de mult am curaj sa trec limita. Cat de mult pot sa te mint, cu zambetul pe buze. Cat poti
indura si cat poti sa crezi.
Cand te mint, simt ca te pacalesc. Simt ca te fac sa crezi si tu ceea ce cred ca simt eu. Poate ca am innebunit…
Am venit in rochie. Baga-ti mana pe sub ea… Sunt goala… Sunt naturala… De fapt, nu te-am mintit… ASA
sunt eu.