I like the fact that Murakami (Haruki, of course) doesn’t need motives for whatever he wants, whatever crosses his beautiful mind.
He sometimes seems so helpless, yet so sure about what he’s about to do or say or think, that it makes you wonder…
Why can’t I be this sure?
Surse poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.
Uneori oamenii ma vor percepe altfel. In dimineata asta am fost nesimtita.
In traficul din Bucuresti de multe ori ajungi sa circuli pe scara autobuzului sau tramvaiului. Usile se inchid, lipite de spatele tau, pentru ca soferul sa le redeschida 2 secunde mai tarziu. Peste tine vine o silueta de peste 50 ani (tinerii sunt mai nepasatori si nu se vor ingramadi intr-un autobuz/tramvai/metrou deja plin) care incepe sa se indese in tine.
Te intorci spre ea si ii explici ca nu e loc in fata, ca suntem sardinele RATB-ului, dar silueta nu achiteaza decat miscari de impingere, nicidecum vorbe sau intelegere. Ajungi cu picioarele in pozitii nenaturale, cautand ceva de care sa te tii si autobuzul porneste, iar tu ramai cu respectiva silueta in spate.
Urlete si haos…
Silueta e o doamna respectabila, of course, cum altfel. Cel putin ea crede ca e si ca e perfect normal sa te inghesui intr-un autobuz cu capacitatile depsite deja cu cel putin 50%. Asa ca va purcede in a te impinge si va incepe sa-ti infiga in picioare genunchi si sacose, cum altfel.
Respectabila are cel putin 50 de ani, dar la respect si bun simt e zero barat. Daca incepi sa explici ca nu e loc, pentru ca nu e, nu pentru ca nu vrei, pur si simplu te ignora. Te ignora si continua sa-ti infiga in spatele picioarelor niste genunchi ososi si sacose pline cu dumnezeu stie ce.
Explicatiile cu „Va rog frumos, nu va impingeti ca nu am unde sa avanseZ” sunt degeaba. Nu primesti nici macar privirea rautacioasa a pensionarului ce regreta comunismul, doar niste picioare si eventual coate.
In momentul in care silueta unei doamne respectabile de cel putin 50 de ani va ceda nervos, va urma fix ce am prezis. Urelte si haos.
Pentru ca, nu-i asa, tineretul e nesimtit si eu sunt nesimtita, pentru ca nu vreau sa ma dau in fata, pentru ca nu o inteleg, pentru ca sunt nesimtita iarasi, ca sunt ipocrita (aici m-am ofticat si i-am sugerat un DEX, pentru ca mi s-a parut ca nu cunoaste cuvantul), pentru ca sunt nesimtita din nou, ca doar nu ma mananca oamenii.
Acum, va rog sa ma intelegeti. Mie nu prea-mi plac oamenii. Nu suport sa-i stiu in apropierea mea, ii accept doar pe cei pe care ii cunosc personal. Visul meu in viata nu e sa ma inghesui cu pensionarii in autobuze.
In aceasta dimineata, insa, contrar obiceiurilor, dupa ce-am asteptat aproape 10 minute autobuzul, m-am hotarat sa ma urc totusi in asta, fie el si plin. Nu aveam chef sa intarzii la serviciu. Asa ca am acceptat imbulzeala RATB-ului si am incercat sa nu calc pe nimeni pe bataturi.
Doar ca se pare ca am facut-o. Oh well, I’m not even sorry. N-am fost nesimtita nici macar in momentul in care a inceput sa urle la mine si sa ma faca nesimtita. Pur si simplu, fizic, nu aveam unde sa ma mut. Ironia pe care i-am servit-o a trecut neobservata, semn ca femeia nici n-a inteles ca folosea un cuvant ales prost. In schimb, la fiecare curba autobuzul ma trimitea oarecum spre ea. Nu vreti sa stiti ce priviri „dulci” am primit in acele momente…
Mi-ar placea sa-mi adun visele intr-o cutie de bijuterii.
Visele sunt bijuterii si uneori le pierzi, alteori le ignori, dar cand ti-e frig, doar cu ele te incalzesti.
Le-as aduna pe toate sub acelasi capac, sa se vada, sa se studieze, sa se certe intre ele care e mai mare si mai important. Sa lupte ca sa fie ele primele in viata mea, sa lupte care sa devina primul realitate.
Sa se dezbrace unul pe altul, ca foile de ceapa. Sa stie ca sub un vis, e altul, iar sub altul, e un altul. Din ce in ce mai gros, pana cand ajungi la milimetru. Si cand visul cel mai aproape de mine se vede, sa se stie ca e cel mai aproape de sufletul meu. Ca e cel mai mare vis al meu, cel care merita implinit primul, cel care merita sa straluceasca precum o stea.
Cutia mea de vise n-a fost niciodata plina. Intr-o perioada, a fost cutiuta de durere. In care aruncam tot ce-i negru si trist si rau si doare. Dar m-am hotarat sa arunc durerea, sa arunc ce-i negru, ce-i trist, ce-i rau. Am spalat cutiuta si am umplut-o de stele si vise. Si totul arde si lumineaza in ea si visele ma impodobesc. Cutiuta mea acum e plina de vise.
Sa citesti o carte nasoala* e rau. Iti face rau, pentru ca o perioada esti tentat sa te scalzi in mediocritatea ei si iti spui „hai bai, daca tot am inceput-o…”. Si tragi de tine s-o citesti, s-o termini, sa afli concluzia finala. Care nu se intampla.
Vii acasa. Obosit, flamand and what-not. Te arunci pe canapea sau pat, stai asa in nemiscare cateva minute si apoi… „Bai, am zis ca citesc!”. Si nu citesti.
Nu citesti, pentru ca e o carte imposibil de placut, plictisitoare si plina de clisee. Si iti zici „ma apuc de alta”. Doar ca nu poti. Constiinta te roade si-ti zice „termina, ma, porcaria aia si apoi te deduci in exclusivitate cui vrei tu”. Si, din spirit de ceva, nu te apuci de alta carte. Nu vrei sa inseli porcaria cu ceva mai bun. Vrei ca ceva-ul ala bun sa aiba parte de atentia ta intreaga.
Si trece timpul, si zilele trec. Te mai plimbi prin locuri, iesi in oras, te duci la serviciu. Si n-ai timp sa termini porcaria. Si nu vrei sa pui mana pe-o carte buna. Si intri intr-o stare de nu ai chef sa faci nimic, si trece timpul, si vina creste. Si eu nu stiu ce sa citesc.
*Porcaria este Shadow of Night, de Deborah Harkness. Nu va recomand. Plina de clisee, de-mi vine sa cred ca Sandra Brown scrie mai bine decat respectabila doamna. Prima carte, A Discovery of Witches, mai era cum mai era, dar asta e…
Muzica e pentru orice. Asa cum in filme avem soundtrack-ul care mentine echilibrul psihologic al personajelor, asa trebuie tratata muzica si in viata reala.
De multe ori aud fraza „I can relate to that!”, auzind o piesa. Uneori sunt eu persoana care o gandeste.
Am muzica pentru plans. Muzica pentru ras. Muzica de dormit. Porn music. Sexy music (which is different). Angry music. Drive-insanely-fast music. Sports music. Muzica de stat. Muzica de facut treaba. Muzica de linger.
Cineva mi-a zis o data ca toata viata mea e un soundtrack. Si da, este. Si am nevoie de sunetele astea, si am nevoie de cuvintele de pe ele, si am nevoie de toata galagia lor, ca s-o acopar pe cea din mine, si pe cea de-afara, si pe cea din lume…
Muzica nu e galagie. E sentiment. Si imi place cand mi se zbarleste pielea. Imi place cand simt ca inima imi bate mai repede si respiratia mi se intretaie, ca dupa o fuga lunga. Iar uneori ma intreb daca fug de mine, atunci cand fug in muzica…
Muzica nu e galagie. Deschide ochi si deschide inimi si, in timp ce ma inchid in mine mai adanc, simt cum ma deschid, mai pura si mai fara pata.
Muzica nu e galagie. E suflet si e putere si, daca nu e putere, ti-o da, ti-o arunca cu totul si te loveste cu ea, fara mila si fara tagada.
Cum as putea sa ignor strigatele din muzica, tacerile lungi si suferintele aprinse? Ma simt atat de atinsa de tot ce e nota, tot ce e cuvant, si-mi place s-o absorb in mine secunda cu secunda, pana ce toata fiinta mea devine sunet. Si stiu ca, orice s-ar intampla, muzica e acolo, perete intre mine si lume, caci lumea mea e departe si lumea mea e sfanta si lumea mea-i curata. Aici nimic nu e negru, e liniste si pace si sunt acasa.
– tu esti tot ce puteam sa am mai bun
– nu sunt tot ceea ce puteam sa fiu
– pentru mine esti perfect
– iti fac rau si nu o meriti
– daca simti ca-mi faci rau, opreste-te
– nu vreau sa fiu asa cu tine
– dar cum vrei sa fii?
– nu stiu cum, dar lasa-ma sa fiu
– orice ai face, sa stii ca sunt aici
– nu pot sa cred ca ai atata rabdare
– un singur lucru il vreau de la viata
– care?
– inca n-ai inteles care?
Somnul meu a fost chinuit. Acoperita cu 2 pilote, cum se intampla cand vine frigul, si cu soba preferata langa mine, tot nu m-am odihnit. Am facut o cerere de concediu si cred ca de aceea m-am chinuit toata noaptea. Au fost momente in care stateam cu ochii deschisi si cate 30 minute. Soba dormea, neintoarsa, si nimic n-o tulbura.
Am visat zombie si frig si raboi si tot felul de lucruri urate, imi era frig si eram uda la picioare, si uneori imi era teama sa deschid ochii.
M-am chinuit, pierduta, sub 2 pilote, sa regasesc somnul si pacea, dar n-am reusit. M-am trezit mai obosita si mai speriata si am fost recunoscatoare cand a venit dimineata, pentru ca nu se intamplase nimic rau.