Mi-ar placea sa-mi adun visele intr-o cutie de bijuterii.
Visele sunt bijuterii si uneori le pierzi, alteori le ignori, dar cand ti-e frig, doar cu ele te incalzesti.
Le-as aduna pe toate sub acelasi capac, sa se vada, sa se studieze, sa se certe intre ele care e mai mare si mai important. Sa lupte ca sa fie ele primele in viata mea, sa lupte care sa devina primul realitate.
Sa se dezbrace unul pe altul, ca foile de ceapa. Sa stie ca sub un vis, e altul, iar sub altul, e un altul. Din ce in ce mai gros, pana cand ajungi la milimetru. Si cand visul cel mai aproape de mine se vede, sa se stie ca e cel mai aproape de sufletul meu. Ca e cel mai mare vis al meu, cel care merita implinit primul, cel care merita sa straluceasca precum o stea.
Cutia mea de vise n-a fost niciodata plina. Intr-o perioada, a fost cutiuta de durere. In care aruncam tot ce-i negru si trist si rau si doare. Dar m-am hotarat sa arunc durerea, sa arunc ce-i negru, ce-i trist, ce-i rau. Am spalat cutiuta si am umplut-o de stele si vise. Si totul arde si lumineaza in ea si visele ma impodobesc. Cutiuta mea acum e plina de vise.