Fata care poarta tocuri

Posted on 20 septembrie 2012 by breathemein

Zi de zi, o noua pereche imi rasare in minte. Zi de zi, stau si analizez noi forme si grosimi si culori si texturi. Tocurile mele se fixeaza bine in calcaie, ma fac sa ma simt ca o floare si mai departe nu conteaza.

Le asociez cu cei mai perfecti (da, da, stiu, nu exista grad de comparatie) ciorapi din lume, care se muleaza pe piciorul meu perfect (dreptul e un pic mai mult perfect decat stangul) si o pornesc la pas.

Imi place ca atunci cand port tocuri, ma simt mai vesela si stiu mai multe, simt mai multe. Merg mai drept, inima bate mai repede si sufletul meu sufleteste.

Cum, nu stii ce e aia „a sufleti”? E un fel de suflu care vine din suflet, si o ia la pas cu tine, si accelereaza pe masura ce vezi ce trebuie si pe masura ce muzica iti da aripi tot mai mari.

A sufleti vine din tine, si fusta ta in vant doar te ajuta sa plutesti mai bine. A sufleti te pregateste si te face sa respiri mai usor, desi pare greu tare la inceput. Si calci incet, de parca ti-ar fi frica, si sufletitul asta vine si te inconjoara si te impresoara si dintr-o data… Esti suflet.

Si nimeni si nimic nu o sa-ti poata lua tocurile perfecte, ciorapii perfecti, picioarele perfecte, sufletul perfect.

Atunci o sa fii a ta.

Ananasul vesel

Posted on 18 septembrie 2012 by breathemein

Răspunde

De parca tepii nu ar fi de-ajuns,
Din coaja tare mi s-a scurs
Un pic de zeama sangerie,
Durere fizica, chimie.

Frunzele mele infoiate
Mi le-a mancat pisica toate.
A rontait in coaja-apoi,
Cand am ramas noi amandoi.

Ca miezul moale, fara rost,
Sunt bun si dulce, sunt si prost.
Hranesc pe viu si din compot,
Pe toata lumea, daca pot.

La anul, pe vremea asta…

Posted on 14 septembrie 2012 by breathemein

Răspunde

Acolo vreau sa fiu!

Surse poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9.

As vrea sa cred…

Posted on 12 septembrie 2012 by breathemein

Răspunde

As vrea sa cred. Sa muncesc. Sa nu ma las batuta. Nici calcata in picioare. Nici uitata. Nici zdrobita de altii. E ca si cum, uneori, mi-as dori sa fiu alta. Pentru ca de multe ori, uit sa cred. Nu stiu sa muncesc pentru mine. Habar n-am cum sa nu renunt. Inca n-am invatat cum sa ridic capul de sub piciorul altora. Nu stiu cum sa fac sa ma tina lumea minte. Si nici cum sa ma lipesc la loc dupa furtuni.
Momentele astea sunt rare. Am incercat, cat am putut de bine, sa-mi fac o viata careia nu stiu cum sa-i spun. Ideea e ca imi place sa ma uit in oglinda dimineata. Am incercat sa nu fac rau cu intentie si nici sa ma doboare relele facute cu intentie. Am incercat si de cele mai multe ori am reusit. Si dupa
aia imi dau seama ca sunt omul care am vrut sa devin. Ca drumul meu e incet, dar sigur. Ca pot sa fac mai multe decat credeam si-mi place sa depasesc limita.
Caut resurse si portite si de multe ori vin ele la mine in numar mare. Vreau sa fac lucruri multe si nu mi-e frica sa le incep. Vreau sa fac lucrurile bine, oricat de mult ar dura, si asta ma indarjeste mai tare. Ma supara esecul, dar doar pentru doua secunde, pentru ca imediat dupa aceea, incrancenarea mea se trezeste si lupta mai abitir cu tot.
Cu oamenii sunt slaba… E usor sa ma raneasca, si mi-e greu sa mi-i apropii. Daca vor sa plece, mi-e frica sa le zic sa stea. Sunt usor antisociala si sufar de mania persecutiei, de aceea STIU sigur ca oamenii au ceva cu mine.
Dar munca, lucrurile pe care le fac, le gandesc si le spun sunt cu mine tot timpul. Nu regret nimic, nici greselile, pentru ca dupa ele am invatat sa nu le mai fac. Nici munca, nici lipsurile. Nici oamenii care pleaca. Nici lucurile pierdute. Nici tacerile din noptile de iarna. Nici macar zilele petrecute la camin. Nici joburile urate pe care le-am avut. Nici excel-urile venite prost de la sefi si nici task-urile suplimentare.
As vrea sa cred ca nu regret nimic. Ca nu exista regrete. As vrea sa cred ca viata mea merge in sus, oricate obstacole ar fi in calea mea. As vrea sa cred ca, la final, nu voi regreta nimic si ca alegerile mele au fost cele mai bune. As vrea sa cred ca tot ce am acum voi avea si atunci, doar ca va fi de o mie de ori mai bine. As vrea sa cred ca te voi avea si atunci.

Bestia cu chip de om

Posted on 7 septembrie 2012 by breathemein

Răspunde

Ma trezesc o data cu dimineata. Simt cum soarele se naste din mine si incep o noua zi cu zambetul pe buze. Nu deschid inca ochii, pentru ca-mi place sa lenevesc ascuns, sub paturi.

Imi intind incet picioarele, cu grija sa nu trezesc nimic in jurul meu. Pasarile nu canta, caine nu am, e liniste totala. Incerc sa prelungesc linistea, fara sa caut ceva anume. Respir usor, usor, usor…

Nu vreau sa treaca timpul. Nu-mi place sa stiu ca se rupe in secunde si ploua peste mine. Uneori ma trezesc dimineata cu ganduri ciudate, fara sens, si simt cum timpul se rupe si se dizolva.

Deschid ochii. Imi place ca, atunci cand ii deschid, totul se schimba, se transforma.

Linistea nu dispare, dar e mai dureroasa. Ma apasa si respir greu. Deschid ochii si-i inchid la loc, dar doar pentru o secunda. Cand ma uit din nou la tine, este totul altfel. Pamantul se opreste o secunda si uita sa respire. O ia de la capat ciudat si distant, de parca si-ar feri privirea de a mea.
Dau sa ma ridic din pat. Patul scartie, podeaua protesteaza, afara a disparut soarele si linistea. Totul se ascunde din calea mea, se confunda cu restul.

Buzele mi se despart, incet, intr-un zambet crud. Senin, dar crud. De sub ele rasar dintii mici si ascutiti, ca niste cutite fildesii.

Zambetul meu devine verde-mov. Camera se face gri, ca un ciment vomat peste pereti. Soarele se ascunde, si eu imi arat dintii mai abitir ca inainte.

Acum imi vezi ochii. Ochii mei care n-au culoare, ci doar flacari si venin. N-ai sti sa spui ce vad ei, ai sti doar ca te-ar durea sa te uiti in ei.

Fruntea mea e curata si parca lipseste ceva de pe ea. Parul sta cuminte, drept, pe umeri. Varfurile amenintatoare se indreapta spre pamant, iar pamantul se cutremura de frica.

Imi ating fata cu mainile. Am niste degete lungi, cu unghii ascutite, usor mucegaite, ai spune. Culoarea lor neobisnuita ma face sa ma cutremur de fiecare data cand ma uit la ele. De placere…

Pometii mei sunt inalti si mandri, barbia mea e ascutita, iar nasul meu stie foarte bine ce vrea. Mana ma mangaie cu drag, singura care ma iubeste. Inchid ochii o secunda, pentru a ma bucura de toate astea.

Incep sa ma misc, cu ochii inchisi. Lumea o stiu pe de rost. Lumea e a mea, si lumea nu ma vrea, dar lumea asta ma are. Sa-i fie frica de mine, sa tremure si sa ii fie groaza, pentru ca in fiecare zi ma voi trezi, iar ea va ingheta sub mine.