As vrea sa cred…

As vrea sa cred. Sa muncesc. Sa nu ma las batuta. Nici calcata in picioare. Nici uitata. Nici zdrobita de altii. E ca si cum, uneori, mi-as dori sa fiu alta. Pentru ca de multe ori, uit sa cred. Nu stiu sa muncesc pentru mine. Habar n-am cum sa nu renunt. Inca n-am invatat cum sa ridic capul de sub piciorul altora. Nu stiu cum sa fac sa ma tina lumea minte. Si nici cum sa ma lipesc la loc dupa furtuni.
Momentele astea sunt rare. Am incercat, cat am putut de bine, sa-mi fac o viata careia nu stiu cum sa-i spun. Ideea e ca imi place sa ma uit in oglinda dimineata. Am incercat sa nu fac rau cu intentie si nici sa ma doboare relele facute cu intentie. Am incercat si de cele mai multe ori am reusit. Si dupa
aia imi dau seama ca sunt omul care am vrut sa devin. Ca drumul meu e incet, dar sigur. Ca pot sa fac mai multe decat credeam si-mi place sa depasesc limita.
Caut resurse si portite si de multe ori vin ele la mine in numar mare. Vreau sa fac lucruri multe si nu mi-e frica sa le incep. Vreau sa fac lucrurile bine, oricat de mult ar dura, si asta ma indarjeste mai tare. Ma supara esecul, dar doar pentru doua secunde, pentru ca imediat dupa aceea, incrancenarea mea se trezeste si lupta mai abitir cu tot.
Cu oamenii sunt slaba… E usor sa ma raneasca, si mi-e greu sa mi-i apropii. Daca vor sa plece, mi-e frica sa le zic sa stea. Sunt usor antisociala si sufar de mania persecutiei, de aceea STIU sigur ca oamenii au ceva cu mine.
Dar munca, lucrurile pe care le fac, le gandesc si le spun sunt cu mine tot timpul. Nu regret nimic, nici greselile, pentru ca dupa ele am invatat sa nu le mai fac. Nici munca, nici lipsurile. Nici oamenii care pleaca. Nici lucurile pierdute. Nici tacerile din noptile de iarna. Nici macar zilele petrecute la camin. Nici joburile urate pe care le-am avut. Nici excel-urile venite prost de la sefi si nici task-urile suplimentare.
As vrea sa cred ca nu regret nimic. Ca nu exista regrete. As vrea sa cred ca viata mea merge in sus, oricate obstacole ar fi in calea mea. As vrea sa cred ca, la final, nu voi regreta nimic si ca alegerile mele au fost cele mai bune. As vrea sa cred ca tot ce am acum voi avea si atunci, doar ca va fi de o mie de ori mai bine. As vrea sa cred ca te voi avea si atunci.

Ultimele 2 luni

M-am pus sa dorm putin, dar nu prea am reusit. E prea cald, e prea aglomerat la mansarda, sunt prea nemultumita si prea obosita. Zarva din capul meu tine deja de vreo 2 luni si probabil de aceea ma simt obosita si nu stiu incotro s-o apuc.
N-am mai scris de mult pe blog, nu am avut prea mult chef sa scriu despre mine, iar pe „Maria” am cam abandonat-o. Bine, eu am terminat de scris la ea, dar partea proasta e ca nu mai gasesc capitolele urmatoare si sincer, nici nu tin minte ce am scris exact in ele. E o stare prin care nu pot sa mai trec si deci e posibil sa ramana in aer. Am fost ocupata cu „fostul” job, cu examenele si cu mine insami, si parca timp tot nu s-a facut.
Am constatat cu stupoare, la un moment dat, ca afara era primavara, si eu habar n-aveam. Acum, constat cu stupoare ca e vara si vreau vata de zahar.
In fiecare zi imi faceam timp sa trec in revista dorintele mai mult sau mai putin lumesti, mai mult sau mai putin logice pe care le am in legatura cu tot ceea ce ma inconjoara.
Vreau sa nu mai fie oameni nesimtiti, sa invatam sa respectam spatiul altora, sa fim mai atenti la cuvinte si la gesturi, sa nu ne mai grabim asa mult, sa nu mai acuzam in stanga si in dreapta si sa nu judecam aiurea. Problema e ca, in esenta, toti gandim asa. In teorie suna frumos. Dar vine practica si, ce sa vezi! Practica ne omoara.
Barbati care fac ca porcii pe strada (nu ii numesc porci, ca nu e frumos) sau se scarpina mai stiu eu pe unde, oameni care vorbesc extraordinar de tare la telefon, sau care asculta muzica la speaker in loc de casti, femei care umbla pe jumatate dezbracate, desi conformatia corpului nu le permite asta, femei care poarta ciorapi plasa sau care ies la 9 dimineata de parca se duc in club, oameni care arunca hartii pe jos, sau vorbesc urat, copii care tipa si parinti care nu stiu sa-i tina sub control. Cam de asta m-am preocupat eu in ultimele 2 luni. E de-a dreptul fascinant!
Mai am o multime de probleme de rezolvat, dar am stat sa ma gandesc ca, in timp, le-oi rezolva si pe alea. Nu ma grabesc nicaieri. Festina lente!