Anotimpuri

Alegi cuvinte si culegi minuni,
Din tot ce ai, nimic n-aduni.
Si orice vant si-orice seara
Te-aduce jos si te doboara.

Cat iarna e si frigul te cuprinde,
Nimic n-ai vrea, nimic nu te surprinde.
Astepti la gura sobei iar caldura,
Sa nu incurci iar dragostea cu ura.

Ca vrei sa vina primavara, vara,
Sa fie cald, lumina, pana seara,
Nu-i un secret si nici macar minciuna,
E tot ce vrei si o luam de buna.

Te moleseste si te-mbata dintrodata,
Caldura, zapuseala toata,
Dar tu nu pregeti si nu te clintesti,
Tu tot pe baricade calde esti.

Dar iti aduci aminte iara
Ca dupa ziua vine seara
Si dupa primavara, vara,
E toamna iar si ploua afara.

Si dupa ploaie, dupa noapte uda,
Dupa ce vantul taie-n carnea cruda,
Stii sigur ca iar vine iarna,
Cu frig si fulgi usor sa-i cearna.

Asa rapid iti macini gandul,
Cand ai putea sa te feresti de vantul
Ce taie in avantul tau de primavara
Mult prea devreme in aceasta seara.

Dezamagit ramai, fara ca timpul sa mai treaca,
Fara sa razi si tu macar oleaca
Cu bucurie intr-o zi mai calduroasa,
Iar inima-ti ramane friguroasa.

Cu mult nainte sa se termine cu frigul,
Ai ros mult prea devreme gaura si nu covrigul.
Caci toata lumea se incanta-n primavara,
Tu stai si bombanesti sub plapuma seara de seara.

Noapte lunga

Somnul meu a fost chinuit. Acoperita cu 2 pilote, cum se intampla cand vine frigul, si cu soba preferata langa mine, tot nu m-am odihnit. Am facut o cerere de concediu si cred ca de aceea m-am chinuit toata noaptea. Au fost momente in care stateam cu ochii deschisi si cate 30 minute. Soba dormea, neintoarsa, si nimic n-o tulbura.
Am visat zombie si frig si raboi si tot felul de lucruri urate, imi era frig si eram uda la picioare, si uneori imi era teama sa deschid ochii.
M-am chinuit, pierduta, sub 2 pilote, sa regasesc somnul si pacea, dar n-am reusit. M-am trezit mai obosita si mai speriata si am fost recunoscatoare cand a venit dimineata, pentru ca nu se intamplase nimic rau.

Toamna


E prima zi de toamna adevarata. Chiar daca oficial a inceput pe 1 septembrie, data de 14 septembrie ne-a gasit cu ceata si miros de frunza uscata. E o zi de toamna superba, in adevaratul ei sens, rece si dura si distanta, si se uita la noi de sus, de parca viata nu ne mai ajunge.
Si chiar daca ascult The Killers, pentru prima zi de toamna merge perfect a-ha, ca tot e ziua lui Morten Harket. Sursa poza.

Oraș de iarnă

road to nowhereA început din nou să ningă. Vremea asta devine din ce în ce mai deprimantă, și eu sunt atât de obosită. Am obosit să mai lupt în fiecare dimineață cu bălțile și troienele, iar seara cu frigul, bălțile și troienele.
Niciodată nu mi-a plăcut frigul, dar zăpada îmi plăcea. Acum e și frig, zăpada e murdară, e aglomerație pe străzi, în autobuz și m-am săturat să văd oameni zgribuliți.
Nu vreau decât să vină vara din nou, să port pantofii mei noi – cu toc! – și să mă plimb pe jos până acasă. Nici shoppingul nu mi-ar mai putea face plăcere, pentru că mă deprimă să intru în magazine cu toate hainele alea pe mine, să-mi ia o jumătate de oră doar ca să mă pot dezbrăca să probez o rochie pe care n-o pot purta, să-mi ia altă jumătate de oră ca să mă îmbrac, să mai stau 3 sferturi de oră la casă… Sounds like a drag…
Pe frigul ăsta, n-am nici poftă de mâncare, nici de uitat la filme, nici de ascultat muzică…
Aș vrea doar să stau în pat și să dorm, doar că viața mi-a rezervat alte lucruri pentru mâine. Trebuie s-o iau de la capăt, cu plimbatul prin bălțile mele gri…