La vânătoarea de comori

Posted on 28 martie 2012 by breathemein

Miercuri, ora 16.30. Provocare la Teatru Godot.
Aruncătorii de mănușă: Editura ALL. (Între noi fie vorba, Editura ALL însemna pentru mine manuale, anii de liceu și ceva cărți de chimie.)

Toată disctracția a avut loc pentru că Editura ALL lansa o nouă carte – un roman-eveniment, cum a fost numit – “Cevengur“, de Andrei Platonov.
Am făcut parte din echipa Raluxăi, înscrisă pe ultima sută de metri. Cu acest prilej, 8 oameni (printre care și eu) au fost dotați cu un aparat foto și o listă de task-uri, un deadline de o oră și o sfoară care ne-a legat pe toți. Pe principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Echipa din care am făcut parte s-a luptat cu alte 3 echipe pentru atingerea scopului final – adunatul lucrurilor de pe listă în timp util și, de preferat, cât mai repede.
Am avut de făcut:
– poze la cer (cadre care trebuiau să includă cât mai mulți nori),
– cerșitul unei seringi de la farmacie (fără să o putem plăti),
– vânzarea proaspăt-lansatului roman (a fost tare dificil, se pare că oamenilor li se pare mult 5 lei pe o carte care se lansa abia peste 30 minute),
– procuratul unei chei, al unui obiect care să amintească de Crăciun (am ales o crenguță de brad), a unui obiect roșu, a 20 de monezi de 10 bani, a literelor I și N,
– scrisul unui catren cu rimă împerecheată care să conțină cuvintele „Strada Ficțiunii” și
– pozatul în grup, fiecare membru fiind dotat cu cel puțin un accesoriu hippie (courtesy of Soul Rebel).

După îndeplinirea sarcinilor, ne-am grăbit, așa legați (am avut de furcă cu asta tare mult, ne cam încurcam între noi din cauza lipsei de timp), cum am putut, și ne-am întors la sediu. Eram a doua echipă, deci nu mai puteam decora semnul cu „Strada Ficțiunii”.

Ni s-au dat niște cărți din colecția „Strada Ficțiunii”, premiu de participare, împreună cu o sacoșică drăguță, pentru întreținerea spiritului eco. Dintre titlurile primite a făcut parte și romanul-eveniment Cevengur. În afară de el, sacoșica mea cochetă adăpostea: Menajera lui Jamrach (Carol Birch), Orașele invizibile (Italo Calvino), Moștenirea (Katherine Webb) și Școală pentru proști (Sașa Sokolov). Organizatorii au ținut și o tombolă, cu niște premii consistente, aș zice eu (e-book readere, tablete și o bicicletă). Nu, n-am câștigat nimic.

Cu toate astea, mai mult mi-a plăcut lansarea cărții – scopul final al serii, de altfel. Invițații la acest eveniment au fost Maria Coman (realizator Antena 3), Antoaneta Olteanu (profesor universitar), Costi Rogozanu (critic), Viorel Zaicu (Director editorial Grupul Editorial ALL) şi Mario Demezzo (Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL).

Mi-a plăcut cum a fost prezentat noul roman, nu am participat niciodată la o lansare de carte și mă așteptam să fie scorțos și plictisitor. Mario Demezzo și Viorel Zaicu nu au acaparat deloc momentul, fiind ca niște părinți grijulii care-și supraveghează copilul de pe margine.

În schimb, Antoaneta Olteanu – cea care a tradus Cevengur – a făcut o prezentare plină de pasiune, s-a plimbat un pic prin istorie, un pic prin legendă, momindu-mă pe mine, cititorul, făcându-ma să devin curioasă și să-mi spun „cred că o să citesc și eu cartea asta”. Fiind prima persoană care a lucrat efectiv la carte, ar putea fi bănuită de un oarecare subiectivism.
Maria Coman a vorbit din punctul de vedere al cititorului, spunând lucrurile fix cum le vedea ea, spunând ce a impresionat-o mai tare, cu sinceritatea omului care vrea să împărtășească cu tine ceva special.
Costi Rogozanu, lipsit de cinismul pe care-l credeam caracteristic criticilor, s-a dovedit un cititor „răzgâiat”, un cititor cu pretenții, care nu vrea orice carte, un cititor care are nevoie să fie prins de carte.
Entuziasmul, real sau nu, al oamenilor care au vorbit despre Cevengur m-a convins să îmi propun ca acest roman să fie următorul pe lista mea.
Actorul Vlad Logigan mi-a întărit convingerea, cu cele două fragmente citite pe scena de la Godot și m-a făcut să scot efectiv cartea din gentuță.
Seara s-a terminat frumos, cu un recital acustic al lui Dan Teodorescu (Taxi), pe care-mi doream să-l văd de mult.
Parcă s-a sfârșit un pic prea repede, ca orice lucru bun, dar, ca orice lucru bun, dacă ține mult, nu mai e atât de special…

The Walking Dead – The Comeback

Posted on 20 martie 2012 by breathemein

Warning! Spoilers ahead.

Primul sezon din The Walking Dead a fost foarte bun. Good television, cum rar se mai face în ziua de azi – peste tot sunt doar drame plicticoase și comedii expirate.

Am început să-l urmăresc pentru că, well, îmi plac zombii. Și un serial cu zombi în fiecare episod e cam greu de facut. Mă rog, pentru un film, e mai simplu – se îmbonlnăvește brusc 99% din populație, iar supraviețuitorii se chinuie să răzbată în armata de undeads, iar la final – pac! și e gata și cu ei.
Dar un serial necesită un efort susținut, nu poți omorâ personajele chiar așa, oamenii au timp să dezvolte back story, să se schimbe ei înșiși – e un proces mai complicat.

Primul sezon m-a atras cu un prim episod foarte bun, regizat de Frank Darabont (The Shawshank Redemption și Green Mile) și faptul că a avut doar 6 episoade, terminat cu un cliffhanger rezolvat abia în ultimul episod din sezonul 2, m-a ținut cu sufletul la gură.
Până a început cel de-al doilea sezon, am citit și mare parte din comic book (da, e făcut după un comic book al lui Robert Kirkman), așa că deja începusem să observ diferențe (mari) între personaje și povești.

Al doilea sezon a avut câteva puncte cheie, dar nu la fel de puternice ca primul.
Spre exemplu, primul episod din sezonul 2, What Lies Ahead, a avut parte de o scenă într-adevăr terifiantă. Ajunse într-un punct unde era drumul blocat, personajele se trezesc brusc overrun by the undead, care au apărut hop-țop out of nowhere. A fost prima întâlnire cu a heard of zombies (în comic book asta are loc mult mai târziu) și a fost good tv (deși cu mici lipsuri în scenariu).

Serialul s-a abătut mult de la comic book în al doilea sezon (probabil și faptul că Darabont a regizat cam cum a vrut el primele 7 episoade, pe fondul concedierii sale de la AMC), așa că o lentoare plicticoasă s-a instaurat rapid.

Personajele au stat la ferma lui Hershel mai mult decât în carte, Rick a devenit un wuss care se supăra pentru că era nevoit să își asume responsabilități (în comic book e un mare bad ass, cu foarte multe momente de moral ambiguity, foarte bine punctate), Lori și Carl sunt mai enervanți ca niciodată, Andrea e doar o isterică irascibilă, care vrea tot timpul să fie călare pe situație (urăsc expresia, dar i se potrivește foarte bine), pe Shane îl țin mai mult decât e cazul, Glenn nu prea e lăsat să se dezvolte (deși e de apreciat că măcar îi dau o șansă la fericire), Sophia moare și Carol trăiește (taman pe dos), iar singurul lucru cu care 99% din fan boys (me included) sunt de acord e introducerea lui Daryl (personaj care nu există în comic book, dar care se bucură de un real succes între fanii TWD). Bănuiesc eu că au omorât-o pe Sophia și au lăsat-o în viață pe Carol pentru a-l dezvolta pe Daryl – the bad ass redneck.

Până ieri, prinsă cu treaba, n-am avut timp și de ultimul episod, așa că nu m-am grăbit să-l văd la 7 dimineața, cum obișnuiam. De fapt, nici nu mă grăbeam, pentru că penultimul episod m-a lăsat cam „meh” vizavi de serial.
Azi noapte, după ce am terminat treaba, am zis „ia să văd și eu ultimul episod din sezonul ăsta, să știu și eu cum stau”.

Episodul a spălat păcatele unui sezon slab, care s-a târât până acum și care a avut too much drama, too much overacting, too many cries, too many swears și too many rednecks. Prea multe predici. Prea puține piedici. Joc actoricesc supraevaluat și prost.

Ultimul episod a venit cu suspans și acțiune, cu personaje noi din comic book (Michonne), chiar dacă au fost introduse altfel, cu schimbări de situație neașteptate și cu schimbări de comportament.
Rick începe să dea semne că ar deveni persoana dură din comic book, Lori a rămas fără celalalt mascul alfa (Shane) și e oarecum crizată de veștile primite, Carl încearcă să nu mai fie copil, Hershel a început să înțeleagă lucruri, pe Maggie au făcut-o mai crizată decât era Andrea, Andrea a devenit supraviețuitoare, Daryl și Carol – e ceva acolo, iar peste toate astea – cea mai mare hoardă de zombie cu care s-au întâlnit. Oh, also Michonne.

Dacă ar fi să dau o notă episodului, ar fi nota 9 (au rămas câteva lucruri nespuse). Dacă ar fi să notez sezonul 2, fără episodul ăsta, ar fi nota 6. Dacă aș lua in calcul și episodul ăsta, ar fi nota 8.

The Walking Dead – season 1 trailer

The Walking Dead – season 2 trailer

Bucureștiul citește poezie – Seara George Bacovia

Posted on 13 martie 2012 by breathemein

Răspunde

Ieri am participat, mai mult din întâmplare, la un eveniment realizat de membrii ARCEN. ARCEN înseamnă Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate și e un grup de tineri care vor să împrăștie puțină cultură prin praful Bucureștiului.

Aseară l-am ascultat pe Bacovia și l-am recitit cu ochii minții, în cadrul spectacolului-eveniment de la Cinemateca Eforie. Trebuie să recunosc că e unul din cinematografele mele preferate, din cauza aerului de vechi și din cauză că acolo mereu rulează filme… Să le spunem diferite de restul filmelor din cinematografe. Plus, are și valoare sentimentala pentru mine.

Voluntarii ARCEN au urcat pe scenă, într-un spectacol destul de bine realizat, și l-au prezentat pe Bacovia unui public deschis și bucuros de poezie. Muzica, un pian trist pe fundal, și proiecțiile (fotografii de Mirona Radu și picturi de am-uitat-cine-și-îmi-pare-rău) au întregit tabloul dezolant din poezia bacoviană.

Într-adevăr, talentul actoricesc a șchiopătat pe alocuri, alteori a fost un pic prea mult, dar în final, bucuria de a vedea și altceva, care până la urmă a fost mai bun decât multe din filmele făcute în ultimii ani, a depășit acest neajuns. Credeam că voluntarii ARCEN sunt studenți la teatru sau ceva pe-acolo, dar uitându-mă pe pagina organizației, văd că sunt oameni de la Geografie, Istorie, ASE, așa că pot trece cu vederea momentele în care jocul n-a fost suficient, momente oricum înnobilate de plăcerea și pasiunea depusă de ei.

Surpriza serii pentru mine a fost momentul în care organizatorii au împărțit microfonul cu publicul, pentru a-i lăsa să recite din Bacovia. Cu un volum de poezii în brațe, rămas cadou (din ce am înțeles), fiecare se putea apropia de scenă pentru a citi din poetul nostru trist.

După citirea versurilor bacoviene, organizatorii au anuțat alte evenimente, unul pentru aprilie (Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate) și unul de citire de poezie (dar n-au vrut să divulge misteriosul poet) în luna mai.

Mi-a plăcut seara de poezie, în vâltoarea evenimentelor uităm să ne oprim pentru o clipă pentru a vedea și altceva. Mai multe informații despre ARCEN și evenimentele organizate de ei puteți găsi aici.

Albumul lunii – Born To Die

Posted on 3 martie 2012 by breathemein

Răspunde

Albumul lunii februarie a fost, neașteptat pentru mine, Born To Die, by Lana Del Rey. Inițial, nici n-a fost pe lista mea de to-hear, maybe cause of all the hype around her. A fost scandalul de la Saturday Night Live, când toată lumea vorbea despre cât de bine sau nu cântă live, despre cât de varză e sau nu și despre banii tatălui său, care i-au înlesnit sau nu intrarea în industria muzicală.

Piesele au un sunet aparte, ciudat, au un feel vintage and you either love them or hate them. Nu are o prezență ușor de abordat, deși n-aș zice că e chiar breath of fresh air, nu are o voce ușor digerabilă (pentru o femeie pare genul de sex kitten, care ar putea să-i amenințe statutul). Albumul este constant în ceea ce privește sunetul și temele abordate și îmi place că are un aer ușor feeric, deși se menține aproape de uman.

Review-ul nu e foarte lung, pentru că deși e albumul lunii, este destul de simpluț, lipsit de complexități și chestii filosofice. Cu toate astea, e bine închegat și e bun de ascultat, especially if you are in bad mood (relationship wise).
Tracklist:
1. Born To Die – 9.5
2. Off To The Races – 10
3. Blue Jeans – 6
4. Video Games – 8
5. Diet Mountain Dew – 9
6. National Anthem – 6
7. Dark Paradise – 7
8. Radio – 5
9. Carmen – 5
10. Million Dollar Man – 9.5
11. Summertime Sadness – 10
12. This Is What Makes Us Girls – 10

Am fost obsedată de Born To Die, Off To The Races și Summertime Sadness, atunci când am ascultat prima dată albumul. Mi-a plăcut și Video Games, și i-am acordat și lui un loc de vreo 2 zile pe repeat. Momentan, mă bucur de This Is What Makes Us Girls. Enjoy it!

This is what makes us girls
We all look for heaven and we put our love first
Somethin’ that we’d die for, it’s our curse
Don’t cry about it, don’t cry about it

Sursa poza.

Recomandarea săptămânii – Cremă demachiantă „fără lacrimi” Vivanatura

Posted on 21 februarie 2012 by breathemein

Răspunde

Ținând cont că am ieșit, pe neanunțate chiar (lucru oarecum surprinzător și pentru mine), azi n-am avut timp să mă demachiez decât la ora asta târzie din noapte (00:54 arată ceasul meu).

Azi m-am ținut de cuvântul pe care mi l-am dat și am vizionat încă un fim. This Means War, cu Reese Witherspoon. Teoretic, o comedie ușoară. Credeam că n-o să-mi placă, dată fiind antipatia mea vizavi de această domnișoară, but hey… Unele scene au fost funny, and the men were easy on the eyes also.

Pe drumul spre casă, deja mă gândeam cât de greu îmi e să mă demachiez, oricum e târziu și parcă n-aș avea chef. Mi-am zis că e totuși în interesul meu să nu adorm așa, plus că aveam de mult în plan un review al acestui produs.

Crema demachiantă „fără lacrimi” produsă de Vivanatura e paraben free, pentru spiritul eco-bio din noi, naturală în proporție de 98%. Pe etichetă scrie că are în componența ei argint coloidal și midgale. În mare, ingredientele oficiale sunt: ulei de migdale, ulei de palmier, ulei sâmburi de struguri, ulei de jojoba, ulei de măsline, gălbenele, levănțică, aloe vera, roiniță, nalbă mare, argint coloidal, cupru coloidal.

Cel mai mult îmi place senzația de moale și prospețime cu care rămâi după ce o folosești. Curăță foarte bine impuritățile și machiajul, fără să usture ochii sau să irite fața. Până acum, orice am folosit îmi provoca usturimi îngrozitoare și îmi înroșea și usca pielea, dar cu acest produs toate neplăcerile au dispărut. Mirosul este unul discret și foarte plăcut și recunosc că uneori o folosesc pe post de cremă de față după ce termin ritualul de curățare.

Am cumpărat-o absolut întâmplător, dintr-un Plafar, din spirit naționalist. Crema este produsă de către Laboratoarele Vivanatura, iar pe etichetă apare numele Leonard Radutz. Ambalajul este unul foarte simplu, în genul celor folosite la cremele de mâini, și conține 75 de ml de cremă care mie mi-au ajuns aproximativ 2 luni (sunt la al doilea tub cumpărat). Prețul este unul mai mult decât acceptabil (6-6.5 lei). Ăsta e singurul produs demachiant cumpărat de mine și a doua oară, așa că persoanele cu ten sensibil îl pot folosi fără probleme. Recomand!

My Week With Marilyn – review

Posted on 19 februarie 2012 by breathemein

Post început la cinema.

În primul rând, vreau să comentez serviciile. Nu sunt o persoană care merge așa mult la cinema (deși lucrez să îmbunătățesc acest capitol), dar îmi plac oamenii răbdători, care știu să vorbească cu tine. Mă așteptam să văd mina omului „ia uite-o și pe asta, are invitație gratis la film”, dar lucrurile au decurs foarte ok.
Mi s-a cerut numele, buletinul, apoi am primit invitațiile în mai puțin de 2 minute.
N-am fost niciodată la Sun Plaza, așa că am rămas surprinsă de cât de curat e cinematograful (Cinema City, pentru necunoscători). Angajații par competenți și drăguți, au și o cafenea drăguță la intrare (o s-o testez data viitoare). Foarte cozy, niște canapele roșii și negre, comode nevoie mare. Utile când îți aștepti prietena.
Să vedem filmul…

Continuarea de după film.

My Week With Marilyn a fost un film bun, per total. Singurele chestii care nu mi-au plăcut deloc au fost „the prosthetics” pe care i le-au pus lui Michelle Williams (arăta ca o grasă balonată și se vedeau pe sub orice) și faptul că uneori exagera cu jucatul. În rest, în anumite scene, mi s-a părut absolut genială. Cum a jucat-o pe Monroe – fix așa mi-am închipuit-o eu toată viața. Bravo ei.
Eddie Redmayne, din punctul meu de vedere, un necunoscut total, mi s-a părut foarte bine ales. Nu are frumusețea tipică a masculului hollywoodian, lucru care-l poate face să treacă neobservat, dar în schimb s-a descurcat mai mult decât admirabil în rolul lui Colin. Cine este Colin? Băiat de familie bună, cu o pasiune – să lucreze în lumea filmului. Are ambiția omului care le-a avut pe toate și inocența copilului care n-a pășit în lume. Merită urmărit pe viitor.
Julia Ormond, în rolul zeiței Vivien Leigh, mi s-a părut prost aleasă (din punct de vedere estetic, să zicem), dar cu toate acestea personajul mi-a plăcut. Cum să nu-ți placă o femeie atât de bine ancorată în realitate, care știe ce vrea și care-i sunt limitele?
Kenneth Branagh, cel care s-a vrut a fi Sir Laurence Olivier, mi-a displăcut total. Dar doar ca personaj. În rest, a fost magnific. A interpretat un bărbat trecut de prima tinerețe, căsătorit cu una dintre cele mai frumoase femei, râvnind la alta, comportându-se ca un adolescent teribilist care-și trage colega de codițe pentru că o place prea mult.
Emma Watson era și ea pe-acolo, a avut vreo 2 replici, din care am înțeles că poate și mai mult decât Harry Potter și ce i s-a dat aici. Rol micuț, aproape fără însemnătate.

My Week With Marilyn era pe lista mea de to see de prin vară, când l-am observat pe imdb. Merită văzut, pentru că e o altfel de poveste. Nu sunt extratereștri, nu e horror, nu e acțiune, nu e nici măcar iubire. E o relatare simplă și elocventă a unor fapte care s-au petrecut (sau nu, nu putem ști totuși adevărul) în trecut. E o bucățică din viața unei femei care a fascinat o lume întreagă și care încă ne mai fascinează. Muzica a fost foarte bine aleasă, se mula perfect pe epoca aceea romantică. L-aș mai vedea o dată, cu mai multă bucurie și emoție.
Îi mulțumesc Annei că mi-a dat ocazia să-l văd.

Albumul lunii ianuarie – Ceremonials

Posted on 11 februarie 2012 by breathemein

Albumul lunii ianuarie a fost, pentru mine, Ceremonials. Florence + The Machine reușește să facă ceea ce puțini ajung să facă: un al doilea album, cu mult mai bun decât primul.
Ceremonials este foarte bine închegat, atât de “together”, piesele curg dintr-una în alta, fără rimul obositor al unui album house. Piesele în sine sunt ca niște incantații, au un ritm aparte, e ca și cum aș asista la un ritual când le ascult. Vocea lui Florence Welch e, probabil, printre puținele lucruri din muzică din ultimii ani (nu, Lana Del Rey nu se pune).
Dacă ar fi să răspund la întrebarea ce simt când ascult muzica ei, răspunsul e atât de complex, încât probabil aș bâigui ceva neinteresant, precum: mi se face pielea găină, se face liniște în lume, am senzația că plutesc, am senzația că nu mai sunt eu. Din păcate, nu sunt decât un biet om, așa că nu-mi rămâne decât să o ascult în continuare.
Am ascultat Ceremonials în timp ce citeam 1Q84, a lui Murakami. Cartea e și ea o fărâmă de misticism, așa că nu cred că aș fi putut alege altceva mai bun ca să mă transpună în universul respectiv. Acum, de câte ori ascult Never Let Me Go, mă gândesc doar la Fuka-Eri și pendularea ei zbuciumată între ceva și altceva. De câte ori ascult Leave My Body, nu pot decât să mă gândesc la The Little People și vaselele lor de pe pământ. De câte ori ascult No Light, No Light, mă gândesc la orașul pisicilor. De câte ori ascult Only If For A Night, nu mă gândesc decât la Tengo și Aomame. Și de câte ori ascult All This And Heaven Too, mă gândesc la…
Albumul e extraordinar, și mă bucur că Florence Welch a reușit să depășească sălbăticia primului album, Lungs, a reușit să crească și să evolueze. Versurile sunt extraordinare, ar putea foarte bine să fie imnuri sau cântece de rugăciune sau ritualuri păgâne sau the calling of mothership sau ce vreți voi. Pentru că, dacă nu asculți și versurile, o parte din sclipirea albumului se pierde în cotidian.
Tracklisting:
1 – Only If for a Night – 9.5
2 – Shake It Out – 8
3 – What the Water Gave Me – 7
4 – Never Let Me Go – 10
5 – Breaking Down – 8
6 – Lover to Lover – 8.5
7 – No Light, No Light – 8
8 – Seven Devils – 7.5
9 – Heartlines – 7.5
10 – Spectrum – 7.5
11 – All This and Heaven Too – 10
12 – Leave My Body – 10
Notele date de mine pieselor pot strica puțin din bucuria ascultării. Luate separat, sunt puține piesele care stau bine în picioare, dar ascultate împreună reușesc să creeze ceva ce e foarte greu de găsit acum. Unitatea albumului e dată tocmai de faptul că, împreună, piesele fac totul. Nu recomand ascultarea lor separată.
PS: se pare că și Florence Welch e o mare păpușa Illuminati.