Arhive categorii: recenzii

Madonna – Give Me All Your Luvin’ (Feat. M.I.A. and Nicki Minaj) Review

Posted on by
Răspunde

Madonna s-a lăsat așteptată niște ani buni, până a reuși să mai scoată ceva din muzică. Reticentă la început, cu greu am ascultat piesa ei nouă, cu M.I.A. și Nicki Minaj. Trecând peste alăturarea cel puțin ciudată (M.I.A. a fost cât de cât un artist de calitate, pe când Nicki Minaj n-are nimic care să-mi placă), trecând peste afirmațiile Madonnei din ultima vreme, m-am hotărât să fac greșeala de a asculta piesa.

Give Me All Your Luvin’ a apărut după ce diva declara prin presă acum ceva timp că Lady Gaga a copiat-o (nu au fost chiar cuvintele astea, dar acuzația se simte). OK, te-a copiat, te-a copiat. De ce n-ai zis ceva atunci când s-a întâmplat? Te trezești după un an și ceva, cu 2 secunde înainte să anunți că scoți album? Apoi a zis că ‘Lady Gaga’s not built like a brick shithouse like Britney Spears‘. Ca să jignească 2 nume dintr-un foc, probabil. Apoi, făcând referire la incidentul din 2004, când Janet Jackson a rămas c-un sân pe-afară, a declarat ‘There will be no nipples in my Super Bowl performance‘.

Deci diva se hotărăște să revină pe scenă, începe să arunce cu noroi în toată lumea, toate astea în timp ce declară că vrea să fie ținută minte drept un artist complex, nu doar drept cântăreață. În timp ce niciun regizor nu vrea să lucreze cu ea, diva tot insistă la porțile cinematografiei, deși n-are vreun talent notabil în aria asta. Și, de bună ce e, simte nevoia să jignească alți artiști, pentru a fi băgată în seamă.

Asta e doar o mică introducere, pentru a înțelege de ce am refuzat câteva zile să-i ascult capodopera.
Am ascultat piesa. N-are nimic bun. M.I.A. n-are treabă acolo, nu-i văd locul, nu-l înțeleg și, de fapt, nici nu se simte personalitatea ei pe piesa asta. Nicki Minaj e la fel de urâtă, enervantă și hidoasă ca întotdeauna (și mă refer strict la calitățile ei de pseudo-cântăreață).
Piesa e repetitivă, am senzația că un roboțel a înregistrat-o în studio, și i-a dat drumul pe piață. O mai ascult o dată și încă o dată. Piesa e la fel de proastă, deși încerc să găsesc lucruri bune la ea în timp ce o ascult. Pur și simplu nu le are. E obișnuita piesă disco/dance/ABBA-filled a Madonnei, cu care ne obosește de vreo 6-7 ani, dar de data asta, nici măcar nu mai sună bine. Nici nu știu să spun ce-ar putea să o facă să sune mai bine, pentru că am senzația că e făcută în 5 minute, după pauza de masă. Nici nu vreau să mă leg de videoclip!

PS: should I watch the Super Bowl performance? M-a amuzat, totuși, acest articol.

Știri din muzică

Posted on by
Răspunde

The Ting Tings – prea buni pentru secolul ăsta. Sau în fine, așa crede fata aia care urlă că „That’s not my name!” toată ziua. Albumul nou se va numi „Sounds From Nowheresville” și cică s-au chinuit să evite să fie „cheap, nasty hits”. Citez: „We would rather write songs that nobody’s going to hear than write dance tracks that would fit on the radio after David Guetta”, with singer Katie White adding: „I’d rather puke on my own feet than that”. Dude, come on. Nu-s fan David Guetta, dar ăștia… They are the eponymus of cheap and nasty and I rather get hit in the nose than listen to their shit. Nu le pun nici poză și nici clip. Sursa.

Glam rock at its finest in 2012… Abia aștept albumul nou. Kudos for the pirate look, Justin Hawkins. Thanks for not confusing us with your sexuality no more!
And he got loads of tattooes.
Și se pare că și-a îndreptat câțiva dinți.
I hope he got rid of that nasty drug problem. Până la albumul nou, ne bucurăm de piesele vechi. Sursa.

Lana Del Ray (sau LDR, cum am văzut că scriu unii) este the new thing on the market. Prințesa (bănuiesc că fanii știu că taică-su e un nene cu bani) insistă să spună că deși e celebră în lumea întreagă, e aceeași ființa ca la început. Cică are job de babysitter. Mkay, if you say so. Unii o acuză că e păpușă illuminati, că prea a apărut din neant și și-a schimbat numele și aspectul. Info here.

Bobby Gillespie new song, care de fapt colaborare cu Mark Stewart. God, I missed this crackhead.

Beyonce e materie de studiu la Rutgers University, în New Jersey. ‘Politicising Beyonce’ sper că nu le învață pe fete how to Cater 2 U, Love On Top, Dance For You și alte piese de succes care te învață cum să fii preș în fața bărbatului care muncește mult, și pentru care ești o sclavă, pentru că stai acasă. Nu, nu-s feministă și nici n-am mustață. Sursa.

Let’s check the sales!

Posted on by
1

Reducerile au venit, într-un final, și la noi. Eu n-am avut timp să umblu prin magazine, dar am avut un pic de timp să mă uit prin online, să văd ce se mai vinde. Bineînțeles, doar pentru femei. Domnii să-și caute singuri.

Aș avea nevoie de o haină, și până când îmi voi face timp să vânez prin magazine (poate aflu și eu cine e Moș Reducere ăla de care vorbește internetul), m-am uitat pe boohoo.com.

Îmi plac în primul rând cum arată hainele lor, apoi prețurile (ți le poți permite și pe cele la preț întreg) și apoi faptul că poți citi review-urile oamenilor care au cumpărat produsul și să-ți faci o idee cât de cât corectă. Pont: de când tot citesc pe-aici, am observat că au tendința să facă lucrurile a bit on the large side, așa că dacă cineva poartă 10-12 (38-40), de cele mai multe ori te descurci dacă iei 10-le.

Rosie Belted Shearling Gilet, costă doar 20 de lire, din păcate nu mai au decât varianta pe alb, mărimea L. E pentru rebele și fashioniste și fete foarte slabe. Detalii complete aici.

Clara Faux Fur Trim Hooded Toggle Fastening Cape, 45 de lire, alb și negru, mărimi mari (adică doar pentru prințese grase), detalii aici.

Sasha Fur Collar Wool Look Cape Sleeve Coat, 40 de lire, doar mărimea 16, culoarea e superbă, detalii aici.

Scarlett Double Breasted 60’S Colour Pop Coat, 30 de lire, albastru și portocaliu, culorile par foarte vii în poze și-mi place aerul retro, detalii aici.

Steph PVL Wool Look Hooded Military Parka Coat, 40 de lire, negru și albastru, albastru e foarte frumos, modelul e foarte drăguț și complimentează pe oricine, e foarte feminin, detalii aici.

Morgan Suedette Long Line Aviator Coat, 30 de lire, de ceva timp îmi doresc o haină în genul ăsta, dar încă n-am găsit-o pe cea potrivită, din păcate sunt doar mărimi mari, detalii aici.

Maggie Animal Jaquard Belted Coat, 20 de lire, este foarte daring, pentru că nu oricine poate purta și mov, și animal print, și să-i stea și bine, dar tocmai pata asta de culoare face toți banii. Detalii aici.

Lacey Big Bow Collar Wool Look Swing Coat, 30 de lire. Este preferata mea, atât culoarea, cât și modelul, sunt extraordinare, culoarea gets you noticed, iar modelul e foarte simplu și un pic retro. Toate mărimile (yay!) disponibile, detalii aici.

1Q84

Posted on by
3

1Q84. Haruki Murakami. Carte nouă, citită pe Kindle.
Când o citești, îți dai seama ce disciplinat e Murakami. Câtă răbdare, memorie, suflet e în toată cartea. Cum poți să scrii 3 volume despre 2 oameni, alternând un capitol despre ea, un capitol despre el? Câtă răbdare să ai să faci toate scenele în oglindă, pentru a le da greutatea necesară? Câtă răbdare să ai, să fii bărbat și să memorezi atâtea mărci de haine și pantofi de damă? Câtă memorie să ai ca să-ți dezbraci personajele treptat, la multe pagini depărtare de la ultima “dezbrăcare”, și să le dezvălui sufletul și secretele așa cum se debracă ceapa de foițele ei? Cam pe-aici s-au sfârșit întrebările mele. Au urmat mirările.
De ce e așa direct în vorbire, mai ales când sunt lucruri grave de zis? Murakami are gravitatea unui copil care nu înțelege un lucru rău pe care îl vede. Fiecare scenă de sex, fiecare violență, fiecare descriere a zonelor intime și a părului pubian de toate felurile – toate sunt parcurse cu inocența firească a unui copil care întreabă “tu ce ai acolo?” când te vede gol.
Tot citind cartea, ajunsesem să cred că momentul final – regăsirea dintre boabele verzi și plictisitorul profesor Tengo – nu va avea nicicând loc așa cum îl speram. Credeam că personajele sunt sortite unei treceri banale, în fugă, unul pe lângă celălalt, așa cum s-ar întâmpla în mod normal în viață.
1Q84 e ca și cum te-ai uita la paginile lui 1984, din altă dimensiune, printr-un geam care are pictat Persistenţa memoriei a lui Dali. Totul e suprarealist, totul se destramă, nimic nu are sens. Și cred că de aceea cartea este foarte bine scrisă, pentru că deși tot timpul ai impresia că Tengo și Aomame luptă degeaba, finalul fericit e chiar neașteptat. De mult nu m-am mai bucurat de un final fericit, care să fie și scris bine.
PS: aceste vorbe nu se vor a fi o recenzie, ci doar niște păreri. Cartea merită mai mult decât o recenzie – merită citită.

Review – Kindle Touch Wi-Fi

Posted on by
4

Prima dată când m-am jucat cu un Kindle (așa-numitul Kindle Keyboard sau Kindle 3), mi se părea greoi și enervant, nu-mi plăcea cum se schimbau paginile, iar e-ink-ul… Nu înțelegeam what the fuss was about. L-am avut câteva zile și, deși îi vedeam utilitatea, nu prea mă înțelegeam cu el. Am revenit la cititul pe telefon sau pe monitor, pentru a continua lecturile de vară.

Prin noiembrie au apărut pe Groupon ofertele la noul Kindle (Kindle 4), la un preț special – 379 de lei. Am văzut și câteva review-uri, și parcă ar fi meritat banii aștia. M-a bătut un gând să-l cumpăr, dar apoi m-am răzgândit, mi-era frică să nu fie vreo țeapă. A venit Crăciunul, a venit și Moșul, și o dată cu el a venit și Kindle-ul meu. Un Kindle Touch, de care m-am bucurat enorm. Pe data de 24, cât am făcut curat și toate alea, l-am lăsat să-mi citească, folosind funcția Text-to-Speech. Din păcate, când am vrut să-l scot din stand by, am observat că butonul de power nu mergea. M-am uitat pe forumuri, pe review-urile de pe Amazon, și se părea că nimeni n-a avut problema mea – toată lumea comenta despre poziționarea butonului și mai ales despre faptul că se putea atinge prea ușor (și deci, închide aparatul). L-am trimis înapoi la Amazon, care au fost drăguți să mi-l schimbe cu unul nou, cadou care a venit fix de ziua mea. De atunci, îl butonez în continuu, și nu mă mai satur de el.

Cel mai mult îmi place funcția Text-to-Speech (mă repet, știu). E utilă când fac treabă sau când mă culc, seara, în locul unui film. Este distractivă, pentru că nu toate cuvintele sunt pronunțate ca lumea, dar bănuiesc că e din cauză că numele japoneze (citesc 1Q84 de Haruki Murakami) sunt mai ciudățele. În română se produce distracția maximă – mai ales dacă sunt și diacritice – vocea metalică pronunță grupurile de litere aproape ca în engleză, și e funny. For a minute or two, că după aia devine enervant.

Cele mai lăudate funcții ale sale sunt ecranul e-ink, bateria, touchscreen-ul, Amazon-ul de unde poti lua cărți, Wi-Fi-ul, 3G-ul (unde e cazul – la mine nu e și nici nu-i duc lipsa). Ecranul e-ink e chiar special, mie mi se pare că răspunde mai bine decât la Kindle 3, e mai rapid, mai fluent – face el un pic de ghosting (rămâne o umbră a paginii anterioare, dar nu e deranjant). Cărțile se văd perfect pe el, nu reflectă lumina, nu îmi obosesc ochii – nu m-au durut deloc cât am citit pe el, e posibil să ai probleme dacă lumina nu e prea puternică (spre exemplu în autobuz).

Bateria ține – eu îl pun în fiecare seară să-mi citească până dimineață, și de pe 5 ianuarie (suntem în 9 acum) nu a ajuns nici la jumătate. Nu ascult muzică la el, deși am spațiu, pentru că am ustensile care sunt mai bune, dar sunetul e clar – sau cel puțin așa pare la Text-to-Speech.

Touchscreen-ul e foarte ușor de utilizat, răspunde foarte repede, mă așteptam să fie greoi, dar am fost plăcut impresionată.

De pe Amazon poți lua cărți, pe bani sau gratis, dar nu știu să vă explic exact care e procedeul, pentru că aveam deja niște cărți în plan și încă n-am purces la shopping. Mai sunt site-uri care dau cărți gratis pentru Kindle, cele mai notabile fiind Project Gutenberg, Polirom și Nemira (asta e doar din auzite, eu m-am uitat și nu mi s-au părut prea gratis).
Wi-Fi-ul merge, 3G-ul bănuiesc că merge. Browser-ul e cam incompetent pentru gustul meu, dar e util, dacă chiar nu ai altceva la îndemână. Un mare minus – YouTube-ul nu e functional pe Kindle.

Pentru utilizatorii de Kindle 3, va fi probabil enervant faptul că nu pot folosi landscape-ul. Am înțeles că e din cauză că ecranul e împărțit în 3 și landscape n-ar putea să “refacă traseul”. Mie una nu mi se pare deranjant – n-am citit niciodată cărțile de-a latul.

Ce se vede când îl conectezi la calculator? PC-ul ți-l vede ca memorie flash (ca un stick usb), se pot pune cărți pe el direct, cu copy/paste, sau prin Calibre (mai sunt și alte progrămele, dar acesta își face treaba până la capăt). Bonus: cu Calibre, vă puteți abona la ziare și reviste și apoi le veți primi direct pe Kindle (asta e din auzite, nu testată de mine personal).

Câte ceva depre aspect… E un aparat ușor, micuț, nemaipomenit pentru o domnișoară. Ecranul are 6 inch, e un e-ink cu multi-touch (touch-ul e bestial, sincer mă așteptam să răspundă greu, dar cel puțin când tastez cuvinte întregi mă înțeleg parcă mai bine decât cu iPhone-ul), datul paginii e foarte smooth (și mie una mi se pare că e mai user-friendly decât Kindle 3).

Are 213 g, 17.2 x 12 x 1 cm ca dimensiuni, o mufă micro usb, un jack standard de 3.5 mm, cablul de date vine în pachet, dar fără priza de perete (nenecesară aș zice eu, pentru că cine are un device de genul ăsta, are și laptop/calculator), produsul vine ambalat într-o cutie simplă, maro.

Kindle Touch e mic și are nevoie de protecție, mai ales pentru ecranul care mi se pare foarte sensibil. Până acum, n-am găsit încă o husă/copertă care să mă mulțumească măcar la aspect (că scumpe mi se par toate) – mi se par oribile (ori prea negre, ori prea țipătoare, materialul pare ieftin, un fel de carton/imitație de plastic urât). Plus că majoritatea au închidere magnetică, și am înțeles că în trecut au stricat niște aparate cu husele astea, iar eu nu vreau să risc. O să încerc să găsesc o husă/pouch de tabletă de 7 inch drăguță, grosuță și rezistentă pentru Kindle-ul meu.

Ce-mi place? Ecranul, Text-to-Speech, sunetul destul de clar, faptul că poți mări/micșora fonturi (la PDF-uri nu se poate), suportul Amazon (se pot trimite cărți pe mailul de la Amazon, cu subiectul Convert, și le primești înapoi în format mobi), Calibre (un soft foarte util), aparatul e ușor și foarte comod de ținut în mână, touchscreen-ul care reacționează foarte rapid.

Minusuri? Avem. Browser-ul e cam împiedicat, YouTube-ul nu merge (nu suporta Flash), unii ar zice că e aiurea că nu are landscape.

Stake Land (2011) – Review

Posted on by
Răspunde

Stake Land (2011)

Directed by: Jim Mickle
Written by: Jim Mickle, Nick Damici
Starring: Nick Damici, Connor Paolo, Danielle Harris

While watching Stake Land, one might get the feeling it’s just another Zombieland, without the fun and the zombies.
The movie itself has been compared to horror gems, like Romero’s movies, or Mad Max, I Am Legend, The Road and Book Of Eli. Even though it drags enough elements from each of them, I think Stake Land manages to show to the world what Romero was trying all these years with his zombie flicks.
When you watch Stake Land, you get the feeling of loneliness, that aching pain that doesn’t shut up when you go to bed, the constant fear you have to fight for every breath of fresh air. You also witness the decay of human society – a lesson which you should’ve learnt with the first Night Of The Living Dead films, or along with The Descent and 28 Days Later.
It’s a sharp and sincere movie, with clean cut scenes, but filled with human filth – the real threat out there is not the vamps, but the humans. People have gone crazy in search for a god, mistaken any voice with some kind of power for a Messiah.
It’s a coming of age movie, where the central character gets tougher with every step he takes, but inside he is still the same innocent child missing his family. His companion is a rough man, who barely speaks, motivated by his hatred for vampires, but he is also a noble man, who tries to help anyone he can, keep them safe and not get them in trouble.
I’ve heard a lot of praise for the acting, and when you watch the movie itself, you understand that there are no other actors who could’ve done this job better. Begining with Paolo (who plays Martin) and Damici (Mister), and ending with Cerveris (Jebedia), I think they were all great in their respective roles and they couldn’t have been cast better. Every character is very realistic, their pain seems real and their happiness, though rare and short-lived, is sincere and intense.
What might strike you as a problem – the lack of special effects – I view it as a plus. Special effects distract you from the film as a whole, you don’t get to notice the actors, the director’s hand, the writer’s script. Instead, this movie is based on outdoor shooting, leaving little to the imagination of the viewer, forcing him/her to take the story as it is. We are acquainted with a dry land, almost deserted I might say, inhabited by vampires and crazy religious followers. A land where humanity and humanism are just lost concepts, and
where every turn might be a last turn.
I really thought the music was great for the movie. I only observed it during Martin’s trail of thoughts, although I might be wrong. It’s soothing and peaceful, almost like his inner self, only to be disrupted by vamps or other villains. This brought back memories from The Last House On The Left (1972), where the same kind of music was used, in a slightly different way.
All in all, this film was a great way to spend a boring Sunday afternoon and I would recommend it not only to horror flicks fans, but to drama lovers also – if they can get past all the blood and violence.
In the end, all you have left is hope.

Cum imi amintesc eu moartea – I

Posted on by
1

Prima scrisoare

Mă trezesc uneori, în plină noapte, şi sunt plină de întrebări. În mine sălăşluiesc frica şi noaptea şi întrebările, şi mi se face teamă că o să înnebunesc.
Dimineţile sunt cu atât mai grele, cu cât faptul că nu te văd îmi agravează durerea de cap şi schimbările rapide de stare. Dorul acut de tine se naşte în mine, şi mă macină, vărs cafeaua pe jos, mă tai cu vârful cuţitului şi alunesc pe sucul vărsat pe gresie. Toate astea, şi durerea de cap, şi telefonul care suna în continuu, şi câinele care-mi linge lacrimile şi mă trage de poala cămăşii tale… Totul alunecă într-un gol negru şi adânc, capul mă doare un pic mai tare, probabil din cauza loviturii, câinele se cocoloşeşte mai tare în mine, alarma sună…

… Şi e iar dimineaţă.
Visele astea le am zilnic. Visez că mă trezesc, fără tine, ca de obicei, vântul îmi bate prin aşternut şi câinele meu o ia razna fără tine.
Mă duc iar scârbită la serviciu, să-mi văd colegii cu iq-ul sub zero. Ţip iarăşi la şef, căci deh, e mai incompetent ca mine. Mă enervează femeia de serviciu, pentru că iar n-a pus hârtie la baie. Şi vin acasă. Merg cu metroul, în duhoarea de transpiraţie şi manele, între creiere încinse de modă şi spirite revoluţionare, împărţită de străini cu o cafea pe fugă şi o privire de moment.
Paul, câteodată visez că mă întalnesc cu tine, întâmplător, la magazinul din colţ. Fără să ştii că stau aici, fără să ştiu că stai aici. Providenţa. Şi ne vedem, şi ne privim, muţi, fără regrete şi reproşuri, cu 2 baghete în mână. Tu ai, ca de obicei, ciuperci în mână, şi asta îmi stârneşte zâmbetul. Te uiţi un pic ciudat la mine, şi apoi zâmbeşti, oarecum fericit, oarecum încruntat, iar eu râd că ai iarăşi şireturile desfăcute. Apoi vine prietena ta – e blondă, e slabă, are sânii mari şi fund perfect. Eu mă fac mică şi plec, şi a doua zi mă mut din cartier.
De aceea mă mut mereu. Te caut, Paul. Şi nu ştiu unde eşti.