Arhive categorii: recenzii

Inglorious Basterds

Posted on by
4

Inglorious Basterds. Veni. Vidi. Vici. Liked it and bored me at the same time.
Tarantino se joaca – pentru el, totul e o joaca. Pop culture, mituri explodate, efecte speciale, spaghetti western, mexican standoff si un negru vorbitor de franceza, cuplat cu o evreica blonda, intr-o Franta sub ocupatie nazista. A da, si toata lumea vrea sa termine razboiul. Inclusiv Hans Landa, „Vanatorul de Evrei”.
Filmul e structurat pe capitole, iar primul prezinta o mirifica scena pastorala, tatal si cele 3 fiice, vizita lui Landa, moartea evreilor ascunsi sub podea, fuga Shosannei. Promisiunea de revedere si privirea de nebun a lui Landa. De fapt, personajul cred ca se confunda cu actorul, caci si in viata de zi cu zi Chrsitoph Waltz are aceeasi privire de nebun.
Cel de-al doilea are impact asupra damelor – asistam la scalpari si la batai cu bata, apare si brad pitt pe-acolo, si Eli Roth – care pare foarte masiv, probabil datorita batei pe care o manuieste cu iscusinta. brad pitt face un rol mediocru, demn de un debutant de liceu, dar asta e… Betia are si ea pretul ei.
Al treilea capitol se joaca cu o pseudo-romanta intre Shosanna si eroul „natiunii”, Frederick Zoller, si aproape ca o arunca pe Shosanna in „bratele” lui Landa. De Landa sunt sigura ca stia ca e Shosanna in fata lui. Cred ca a fost primul semn de „revolta” din partea lui.
Ultimele doua capitole reunesc in ele ideea de „ce-ar fi daca…”, placerea pentru comploturi si o viziune aproape idealista de a termina razboiul prin moartea lui Hitler. Tarantino isi permite sa joace ping pong cu istoria, pentru ca el n-a vrut niciodata sa rescrie istoria, ci a preferat sa o nascoceasca singur. Hitler a murit – ca un sobolan, toate personajele care au contribuit la moartea lui au murit si ele la randul lor, doar Landa si Aldo Raine au ramas in viata, americanul printr-un happy end provocat stupid de naivitatea neamtului, si neamtul care a fost salvat de „marinimia” americanului cu accent de redneck si apucaturi grotesti.
PS: cine n-a inteles nimic din povestirea mea, sa mearga la cinema. Miercuri e seara Orange.

Mireasa cu gatul taiat

Posted on by
2

Ca gainile, se adunasera cu totii sub streasina casei.
Cu stupiditate, priveau cu totii spre locul unde se intamplase grozavia. Sangele de peste tot, de pe haine si pe fata de masa, de pe peretii casei, le dadea un aer ciudat.
Narile le framatau, si mirosul dulce de vin staruia in mine. Mi se parea ca totul miroase a vin si a struguri, a friptura si mamaliga proaspata. Aburi ieseau din mine, si din friptura de pe jos. Dracu’ stie cum a ajuns pe jos, ma tot impiedic de ea.
Rochia mea lunga, alba, e plina de praf, iar picioarele mele sunt murdare.
Sa-mi fie invatatura de minte! Mama mi-a zis sa-mi iau pantofi, sau baremi ciorapi, dar nuuu… Eu am vrut sa mi se vada oja rosie de la picioare.
Unchiul Paul se uita la picioarele mele si-mi dau seama ca rochia mea e un pic cam ridicata. Ii dau drumul repede si ma fac ca o scutur de praf, apoi imi asez florile din par. Marinica se uita gales la mine, probabil din cauza ca e un pic incrucisat, si eu ii zambesc cat pot de dulce. Unchiul Paul isi indeasa limba pe gatul neveste-sii, cred ca o si pipaia acolo, dupa pom, unde erau.
Masa era plina de sange si apa, friptura mea zacea pe jos, iar din tort n-a mai ramas decat o fleoscaiala alba. Rochia mea, din alba, apoi prafuita, a ajuns plina de noroi si sange, iar rasuflarea mea miroase a vin. Pe mana am o dara rosie, si toti in jurul meu sufla greu. Maica-mea pare pierduta, tata e furios, tot invarte un cutit in mana, si ma sperie, iar Marinica e linistit ca un bou. Unchiul Paul da semne de neliniste, iar tuta de nevasta-sa e nervoasa. I-a dat o palma, si a venit spre mama lui Marinica. Biata femeie nu stie cum s-o calmeze mai repede si cum sa-i stearga sangele de pe fata.
Il vad pe tatal lui Marinica in camera lui, cum incearca sa telefoneze cuiva. Pare grabit, se tot uita pe geam. M-am dat la o parte, sper ca nu m-a vazut.
Marinica sta si se uita undeva, ca un bou, pierdut. Are aceeasi privire ca atunci cand se uita la mine. Ma intreb la ce se uita oare… Ma apropii.
… Se uita la mine.
Marinica, plin de sange, ca toata lumea, de altfel, se uita la mine. Isi frange mainile, si plange incet. E stupid, bietul de el, ca un idiot mare si gras. Plange, saracul, si-si frange mainile. I-e si mila sa puna mana pe parul meu murdar de sange, pe florile din parul meu. Incearca sa ma curete de sange, dar i-e frica sa nu ma murdareasca de noroi.
E singur cu mine. Mama sta, saraca, sub o streasina, o tin cucoanele sa nu cada. Nu stiu de ce sa uita asa, prin mine, eu ma uit la ea si nu stiu ce sa-i spun.
Marinica plange ca inecatul, si tata invarte cutitul ala. Nevasta lu’ unchiu’ Paul e nevrozata, se uita urat spre mine (adica nu spre mine, prin mine, spre cealalta eu), si tot scuipa intr-acolo. Tata se uita la ea, de parca ar da cu ea de pamant, mama tace, Marinica plange.
Unchiul Paul rade de dupa copaci.
Dupa copaci, mi-a ridicat fusta.
Dupa copaci, i-am zis ca o sa avem un copil.
Dupa copaci, m-a batut prima oara.
Dupa copaci, ne-a prins nevasta-sa prima oara. A doua oara, ne-a prins Marinica.
In fata copacului, in fata lumii, mi-a taiat nevasta-sa gatul.

The Price Of Love… For a band

Posted on by
1

Am fost si la concert. Am intarziat putin la Patrice, dar am ajuns la timp, cat sa ma pot baga in fata si sa remarc pusti de 12-14 ani fumand si distrandu-se, de parca ar fi fost high. A fost fun for a while, dar dupa toate piesele noi ale lui Patrice, a urmat evident „Soulstorm”, in timp ce pe scena de alaturi, unde ar fi trebuit sa cante White Lies, organizatorii se uitau ingrijorati spre cerul ce dadea semne de furtuna. O data cu „Soulstorm” si dansul populatiei si al lui Patrice, a venit si ploaia, invocata probabil de noi. A mai cantat vreo 2 piese, si in timp ce ploaia ne mura pe toti, pe scena si in public rasunau cuvintele „Everything will be alright”.
A plecat Patrice, a inceput sa ploua si mai tare, si oamenii de la lumini si sunet si alte chestii utile in concert se chinuiau sa protejeze instrumentele si aparatele de pe scena. Pe langa ploaia deranjanta, mai batea si vantul, si nu aveam nicio umbrela, nicio haina, decat tricoul de pe mine.
Intr-un final, ploaia s-a mai potolit, si am revenit in fata scenei. Ca sa nu pierd primele locuri din fata de la The Killers, si totusi sa vad si White Lies, am stat langa gardul despartitor dintre cele despre 2 scene. Apoi au inceput sa cante cei de la White Lies and my soul died a little. Au fost absolut geniali, vocea lui Harry McVeigh e superba, deep and stuff, everything that makes a girl feel good. Au avut parte de public, oamenii le stiau melodiile, dar parca nu a fost publicul pe care-l meritau. Si in plus, nu au cantat nici „Taxidermy”, nici „Love Lockdown”.
Intre timp, pe scena unde ar fi trebuit sa cante The Killers se amenajau diverse chestii, cum ar fi instrumente, un palmier, doi palmieri, K-ul reprezentativ pentru ei. Si cand cei de la White Lies au terminat, in partea cealalta de scena, la The Killers, oamenii cu cablurile inca mai aveau treaba. Multimea ii chema pe cei din formatie, ii striga, tipau, aplaudau, incercand sa-i faca sa vina mai repede. Si cand, in final, au venit, it was mass hysteria. Nu o sa zic acum nimic de piesele pe care le-au cantat, doar despre marile „perdante”, cum ar fi „Sam’s Town” si „Bones”, si despre faptul ca am ramas uimita ca au cantat „Shadowplay”, aratand imagini cu Ian Curtis pe fundal, si m-a mai uimit si ca au cantat „Dustland Fairytale” si publicul a cantat cu ei, desi e o piesa trista si piesele triste nu prea au succes. O sa va spun mai ales despre atitudinea lui Brandon Flowers, care chiar are atitudine. Mic si cu nerv, se misca pe scena, are o a doua personalitate care infloreste pe scena and he knows how to drive the babes wild.
Per total, uzi si fericiti am fost.

Recenzie – Concert Basement Jaxx

Posted on by
Răspunde

Hello, Basement Jaxx!
A inceput concertul cu un nene DJ – Tom Wilson, necunoscut pentru mine. Acceptabil, ingurgitabil, muzica de adormit, nu chiar monotona, fara high-pichted sounds, care sa deranjeze la ureche. Nu stiu ce canta el, in ograda lui, dar sa zicem ca a fost ok. Am incercat sa ma misc pe muzica lui, asteptand sa se mai umple pe-acolo.
A urmat un nene dubios rau de tot, TRG, conform specialistilor, mixator profesionist de dubstep or smth. Jenibil. Ma durea capul, cred ca era nevoie de o buna cantitate de alcool ca sa ma inteleg cu nenea ala care invartea de butoane cu o atitudine de genul „uite-ce-miscari-ample-fac-eu-ca-sa-demonstrez-ca-e-nevoie-de-multa-maiestrie-sa-apesi-pe-butoane-din-cand-in-cand”, iar cum eu nu bausem nimic, cred ca nu aveam cum sa pricep misterul acestei muzici care-mi distrugea neuronul. Aici am cam renuntat sa mai dansez, pentru ca neuronul de care tocmai am vorbit cedase nervos.
Dupa el, au urmat Moderat, o senzatie pe-afara, si am constatat ca si aici ii stia multa lume. Era o tipa care a stat singura tot concertul, si parea ea destul de plictisita, parca asteptand highlight-ul serii. Pentru ea s-a dovedit a fi tipii de la Moderat. 4 tipi, frate, dintre care unul (Apparat – asa il cheama!) canta la clape, la chitara, la voce si facea si pe DJ-ul, si ceilalti 3 aveau un rol incert in tot spectacolul, au inceput show-ul care mai mult era vizual, decat muzical, destul de spectaculos, dar din ce in ce mai banal in timp. Pentru ce ai avea nevoie de 4 oameni, cand unul face cat 4, ca sa repete acelasi sunet, la volume diferite, timp de 6-7 minute? Inca n-am inteles, asa ca am renuntat s-o mai observ pe tipa roscata cu codite cum se extazia pe-acolo (in liniste, fara sa lesine sau sa deschida ochii – dansa cu ochii inchisi), si m-am dus sa ma odihnesc pe scaune, asteptand concertul pentru care venisem.
Cu greu, a venit si momentul meu. BASEMENT JAXX PE SCENA! Au inceput, cum nici nu ma asteptam, cu „Good Luck”, apoi „She’s No Good”, apoi nu mai stiu ce piese, apoi piesa noua „Raindrops” – pe care au adaptat-o foarte frumos cantand „Raindrops in Romania”, dar cu care publicul n-a stiut ce sa faca si a cam picat experimentul, „Romeo” – varianta acustica si alte piese super tari, culminand cu „Where’s Your Head At”, la care doua dintre soliste au coborat de pe scena in public. Ambele au dat mana cu mine, iar una din ele m-a ciufulit. Loved that! Pacat ca n-au avut un public bun, cel putin cei din primul rand de pe langa mine nu cantau, nu dansau, nu sareau, nu bateau din palme, nu incurajau artistii deloc, desi ar fi meritat. Unul din tobosari facea mereu semne, incercand sa animeze aceasta mare de obositi care nu puteau pricepe diversitatea muzicala ce li se oferea, dar nu a avut sanse deloc. Mi-a placut concertul lor, pentru ca desi e proiectul muzical a doi oameni, au reusit sa-i „bage in fata” pe solistii si instrumentistii cu care lucreaza, recunoscandu-le meritele. Tipul de la trompeta era genial, solistele erau criminale, chiar daca doua dintre ele erau mai plinute, dansau si scena era plina la tot pasul de aluzii si conotatii sexuale, a treia era atat de mobila si elastica, dansa si canta in acelasi timp, facea spagatul and shook her booty on the floor, solistii erau foarte diferiti, unul alb, foarte classy si sassy, altul negru, ultra-jamaican, costumele erau super tari si ei se schimbau dupa fiecare melodie, the dance routines nu erau chiar routines, lumini, muzica, DJ, mixuri dupa Michael Jackson, Kings Of Leon si altii. Ma doare gatul de la cat am tipat, dar pe bune ca a meritat!

Colectionarul de monede

Posted on by
5

Toti copiii de la bloc strangeau timbre. Cutii de chibrituri. Clasoare cu fluturi. Caradaste. Soparle. Pietricele.
Colega mea mi-a dat, in prima zi de scoala, o moneda de 1 franc belgian din 1991. Era o zi de 16 septembrie 1993. In clasa a doua, nu-ti raman prea multe de facut decat sa te imprietenesti cu colegul de banca, sau cu vecinul de palier. Colega mea de banca m-a placut, probabil, prea mult, si mi-a intretinut viciul asta tot timpul cat a stat cu mine. Scoala generala a fost presarata cu scurmatul pamantului dupa comori, sau uitatul la Sailor Moon. O faceam pentru ea, eu nu ma omoram dupa desene animate. Uneori, preferam sa discut cu maica-sa despre carti, desi gusturile ei mi se pareau puerile. Aveam 10 ani – ce pot sa zic, daca Sandra Brown mi se parea puerila?
Colega mea zgarma pamantul si-mi scotea de acolo tot felul de monede, care mai vechi, care mai noi. Bunicii ei erau de undeva de la munte, si cand se intorcea de la ei, radia. Si-mi mai aducea un banut.
Avea un frate mai mare, si noi planuiam sa facem in asa fel incat sa ma casatoresc cu el, pentru ca noi doua sa fim mereu impreuna. Nu credeam niciodata in asta, dar ea era foarte entuziasmata de asta. Never wanted to burst that bubble.
Stiu ca intr-un an m-a luat cu ea la bunicii ei. Si in gradina lor a sapat si a sapat, pana cand a dat de o moneda din 1924. Era atat de ruginita, incat nu se mai cunostea nici valoarea ei. Mult timp, a fost cea mai veche moneda din colectia mea.
Peste ani si ani, prietena mea s-a mutat la tara, cu parintii, si a disparut din viata mea. Prin clasa a sasea a plecat, dar colectia mea a continuat sa creasca.
Ajunsesem sa am aproximativ 30 de monede din Romania, printre care una din 1878, din argint, si una din 1943, tot din argint. Erau preferatele mele.
Prima, pentru ca era o legenda de familie – una din strabunele mele pare-se ca a fost tiganca, care s-a indragostit de un roman, si au fost alungati si de romani, si de tigani. Era o moneda din salba ei. Nu stiu cat e de adevarat, dar suna prea romantic ca sa nu iti placa.
A doua, cea din 1943, a fost un noroc chior. Altfel nu-l pot numi. M-a trimis mama sa-i cumpar tigari, si la magazin am dat peste Dennis, pericol public. Un pusti de la noi din cartier care batea tot ce apuca, bea si fuma de la 12 ani, marea belea pe capul omului. L-am vazut ca se juca cu o moneda, si i-am cerut-o ca sa ma uit si eu la ea. Era foarte mare si foarte grea, si era cu capul Regelui Mihai – inca nu aveam o moneda cu efigia lui. L-am intrebat cat cere pe ea, nu prea aveam eu de gand sa plec de-acolo fara s-o capat, si-mi zice ca n-are ce sa faca cu ea, ca nu-si poate lua tigari cu ea. Si mi-a dat-o pe degeaba. I-am cumparat tigari mamei, si am tulit-o, pentru ca mi-era frica sa nu se razgandeasca. Zile in sir, am privit-o si am analizat-o, am scrijelit peretii din balcon cu ea, ca-mi placeau urmele pe care le lasa pe var, si ani la rand m-am certat cu mama, care insista sa-mi faca cercei din ea.
Am avut multe monede preferate. Spre exemplu, am avut drept favorita o moneda din Cehoslovacia, cu o fata langa un izvor pe o parte si un leu cu o stea pe cealalta parte. Am avut drept favorita o moneda din Slovenia, pentru ca avea un cap de Capricorn pe ea. Am avut drept preferate niste monede dintr-o tara pe care nu o stiam, nu intelegeam ce scrie pe ele, dar imi placea forma lor ciudata, hexagonala. Am avut drept favorita chiar si o fisa de telefon din Israel.
Multe monede ciudate mi-au trecut prin mana, si chiar si bancnote din China sau India sau Polonia sau Rusia. Nu colectionam bancnote, nu cred ca o sa colectionez niciodata – pur si simplu, s-a intamplat sa le am, si nu m-am indurat sa le dau mai departe.
Printr-un joc al sortii, am pierdut acea colectie acum ceva timp. Prin alt joc al sortii, alti oameni au avut grija de mine sa-mi readuca colectia inapoi.
Am acum alta colectie, mai micuta, de vreo 32 de monede. Prima a numarat aproximativ 200 de monede, fara dubluri, deci asta de acum nu se apropie nici pe departe de ce aveam o data. Dar chiar si acum, bucuria de a le aduna si colectiona a ramas aceeasi, daca nu chiar s-a marit, pentru ca simt nevoia sa depasesc ce aveam o data.
Nu stiu de ce simteam placerea asta in a colectiona niste banuti despre care nu stiam mai nimic. Nu stiu de ce imi placea sa ma joc cu ei, si chiar si cand aveam 15-16 ani imi placea sa scot monedele din locul in care le tineam si sa le arunc in sus, sa cada pe pat si sa zdrangane in toata casa.
Sunt, chiar si acum, un copil care aduna prostioare. O sa ma vezi la munte adunand pietre si flori si frunze, o sa ma vezi in padure strangand crengute uscate si conuri de brad, in oras o sa strang carti si monede frumoase. Nu trebuie neaparat sa fie vechi, trebuie sa-mi placa suficient de mult ca sa fie ale mele.
Pana la urma, totul se rezuma la placere. Chiar si banii mei.