Am fost si la concert. Am intarziat putin la Patrice, dar am ajuns la timp, cat sa ma pot baga in fata si sa remarc pusti de 12-14 ani fumand si distrandu-se, de parca ar fi fost high. A fost fun for a while, dar dupa toate piesele noi ale lui Patrice, a urmat evident „Soulstorm”, in timp ce pe scena de alaturi, unde ar fi trebuit sa cante White Lies, organizatorii se uitau ingrijorati spre cerul ce dadea semne de furtuna. O data cu „Soulstorm” si dansul populatiei si al lui Patrice, a venit si ploaia, invocata probabil de noi. A mai cantat vreo 2 piese, si in timp ce ploaia ne mura pe toti, pe scena si in public rasunau cuvintele „Everything will be alright”.
A plecat Patrice, a inceput sa ploua si mai tare, si oamenii de la lumini si sunet si alte chestii utile in concert se chinuiau sa protejeze instrumentele si aparatele de pe scena. Pe langa ploaia deranjanta, mai batea si vantul, si nu aveam nicio umbrela, nicio haina, decat tricoul de pe mine.
Intr-un final, ploaia s-a mai potolit, si am revenit in fata scenei. Ca sa nu pierd primele locuri din fata de la The Killers, si totusi sa vad si White Lies, am stat langa gardul despartitor dintre cele despre 2 scene. Apoi au inceput sa cante cei de la White Lies and my soul died a little. Au fost absolut geniali, vocea lui Harry McVeigh e superba, deep and stuff, everything that makes a girl feel good. Au avut parte de public, oamenii le stiau melodiile, dar parca nu a fost publicul pe care-l meritau. Si in plus, nu au cantat nici „Taxidermy”, nici „Love Lockdown”.
Intre timp, pe scena unde ar fi trebuit sa cante The Killers se amenajau diverse chestii, cum ar fi instrumente, un palmier, doi palmieri, K-ul reprezentativ pentru ei. Si cand cei de la White Lies au terminat, in partea cealalta de scena, la The Killers, oamenii cu cablurile inca mai aveau treaba. Multimea ii chema pe cei din formatie, ii striga, tipau, aplaudau, incercand sa-i faca sa vina mai repede. Si cand, in final, au venit, it was mass hysteria. Nu o sa zic acum nimic de piesele pe care le-au cantat, doar despre marile „perdante”, cum ar fi „Sam’s Town” si „Bones”, si despre faptul ca am ramas uimita ca au cantat „Shadowplay”, aratand imagini cu Ian Curtis pe fundal, si m-a mai uimit si ca au cantat „Dustland Fairytale” si publicul a cantat cu ei, desi e o piesa trista si piesele triste nu prea au succes. O sa va spun mai ales despre atitudinea lui Brandon Flowers, care chiar are atitudine. Mic si cu nerv, se misca pe scena, are o a doua personalitate care infloreste pe scena and he knows how to drive the babes wild.
Per total, uzi si fericiti am fost.