Prima scrisoare

Mă trezesc uneori, în plină noapte, şi sunt plină de întrebări. În mine sălăşluiesc frica şi noaptea şi întrebările, şi mi se face teamă că o să înnebunesc.
Dimineţile sunt cu atât mai grele, cu cât faptul că nu te văd îmi agravează durerea de cap şi schimbările rapide de stare. Dorul acut de tine se naşte în mine, şi mă macină, vărs cafeaua pe jos, mă tai cu vârful cuţitului şi alunesc pe sucul vărsat pe gresie. Toate astea, şi durerea de cap, şi telefonul care suna în continuu, şi câinele care-mi linge lacrimile şi mă trage de poala cămăşii tale… Totul alunecă într-un gol negru şi adânc, capul mă doare un pic mai tare, probabil din cauza loviturii, câinele se cocoloşeşte mai tare în mine, alarma sună…

… Şi e iar dimineaţă.
Visele astea le am zilnic. Visez că mă trezesc, fără tine, ca de obicei, vântul îmi bate prin aşternut şi câinele meu o ia razna fără tine.
Mă duc iar scârbită la serviciu, să-mi văd colegii cu iq-ul sub zero. Ţip iarăşi la şef, căci deh, e mai incompetent ca mine. Mă enervează femeia de serviciu, pentru că iar n-a pus hârtie la baie. Şi vin acasă. Merg cu metroul, în duhoarea de transpiraţie şi manele, între creiere încinse de modă şi spirite revoluţionare, împărţită de străini cu o cafea pe fugă şi o privire de moment.
Paul, câteodată visez că mă întalnesc cu tine, întâmplător, la magazinul din colţ. Fără să ştii că stau aici, fără să ştiu că stai aici. Providenţa. Şi ne vedem, şi ne privim, muţi, fără regrete şi reproşuri, cu 2 baghete în mână. Tu ai, ca de obicei, ciuperci în mână, şi asta îmi stârneşte zâmbetul. Te uiţi un pic ciudat la mine, şi apoi zâmbeşti, oarecum fericit, oarecum încruntat, iar eu râd că ai iarăşi şireturile desfăcute. Apoi vine prietena ta – e blondă, e slabă, are sânii mari şi fund perfect. Eu mă fac mică şi plec, şi a doua zi mă mut din cartier.
De aceea mă mut mereu. Te caut, Paul. Şi nu ştiu unde eşti.