A doua scrisoare

Nopţile mele sunt agitate. Calmantele nu mă mai ajută, câinele nu-mi ţine de cald şi-mi vine uneori să urlu de singurătate. Maică-mii i-e frică să nu vină cineva peste mine, să nu păţesc ceva, dar cred că nu înţelege că pe beţivi şi pe nebuni îi ocroteşte Dumnezeu.
Uneori visez că mor. De multe ori, mor pentru că aşa am vrut eu.
Astăzi vorbeam cu tine, Paule, în vis. Şi te uitai un pic blând, un pic cretin la mine, aveai un zâmbet ciudat şi nu înţelegeam ce-mi spuneai. Ceva de un calculator sau un procesor (nu sunt unul şi acelaşi?), iar eu nu reuşeam să te urmăresc. Apoi se făcea că eram însărcinată, iar când ţi-am zis, te-ai bucurat foarte tare. Eram şi eu în al nouălea cer de bucurie, şi am invitat toate rudele, să ne ajute să decorăm.
Şi când eram cu toţii, în sufragerie, am deschis geamul larg, m-am urcat pe pervaz… Nimeni nu mă băga în seamă. Mi-am privit şoşonii de femeie însărcinată – aşa se cuvine, nu? – şi am sărit.
Am aterizat ca un glonte (gloanţele aterizează?), direct în picioare, şi am simţit cum capul meu s-a unit brusc cu picioarele.
Noapte bună, Paul. Oriunde ai fi, dă-mi un semn.