Ce faci, tati? N-am mai vorbit de mult. Bine, noi oricum nu prea vorbim, dar m-am gândit că poate ar fi frumos să te mai întreb diverse. Mai mult de complezență.

Nu-mi place că mă simt vinovată pentru faptul că nu simt mai nimic pentru tine. Mai simt, ocazional, recunoștință și mândrie pentru genele bune, dar cam atâta tot. Simt, ocazional, spinul de gelozie pentru familiile întregi, și tot ocazional simt lipsa unei discuții ca-ntre băieți, de genul pe care le aveam când ne mai vedeam.

Nu-mi place că nu găsesc nimic bun la tine, altceva decât niște chestii pentru care nu ești responsabil, și pe care, din fericire, mi le-ai pasat și mie. Da, sunt chestii bune, dar niciunul din noi nu e sursa lor, așa că e ca și cum m-aș bucura că e soare afară. Not my fault, not yours either.

Cel mai tare mă macină gândul că poate o să ajung ca tine. Dezinteresată și singură, urâtă de toți. Nu e un lucru frumos de gândit, nici despre tine, nici despre mine, dar așa simt când o iau razna și încep să mă sabotez singură.

Nu știu, tati, cum să fac cu binele. Când e bine, e mai greu decât atunci când e rău, că nu știu cum să reacționez. Am senzația că nu-l merit, și mă simt prost dacă mă bucur de el. Încerc să-l alung, să caut crăpături unde nu sunt, să mă simt bine când găsesc o potențială chestie care ar putea să meargă rău.

Pentru că, vezi tu, n-am avut parte de prea mult bine, ba dimpotrivă. Am avut parte de dezamăgiri și minciună. Am învățat, e drept, să mă bazez doar pe mine, dar am învățat, din pacate, să mă bazez doar pe mine. Am învățat să privesc lumea ca pe un străin ciudat, când eu eram străinul ciudat. Și nu m-am lăsat să am loc în ea, și acum lumea nu mă mai primește în ea.

Ce mă fac, tati? Poți să-mi spui o minciună frumoasă, măcar acum? Una în care să-mi promiți că va fi bine?

Mulțumesc anticipat.

Cu stimă,
A ta fiică